View Single Post
  #2  
Vechi 19.11.2009, 14:31:21
adam000 adam000 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.09.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 719
Implicit

...continuare...

Citat:
Omul - o icoană a lui Dumnezeu

„Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră” (Fac. 1,26).
Citind cu atenție Vechiul Testament, constatăm că prima icoană (chip) a lui Dumnezeu a făurit-o El Însuși, atunci când, ca încununare a creației, l-a creat pe om. „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul (gr. κατ’ εἰκόνα) și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul! Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” . E vorba nu despre o icoană zugrăvită, ci despre o icoană vie, după chipul Dumnezeului celui viu, în care, pe lângă darul vieții, Dumnezeu a suflat „suflare de viață” , suflare din suflarea Sa, suflarea care-l face pe om capabil ca pe lângă viața biologică să aibă și o viață duhovnicească și rațională.
Pentru Părinții Bisericii, punctul de plecare al teologiei „chipului” (icoanei) lui Dumnezeu îl constituie învățătura Sf. Apostol Pavel, pentru care „chip/icoană a lui Dumnezeu” este Hristos. Învățătura Apostolului referitoare la acest lucru este sintetizată în primul capitol al Epistolei către Coloseni. De mare importanță este faptul că ea nu e prezentată ca o părere personală a Apostolului, ci ca un imn liturgic al comunității creștine primare : „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute, și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate” . Această dimensiune a termenului „chip” este completată și în prima sa Epistolă către Corinteni, în capitolul 15, unde Apostolul, prezentând în paralel pe Adam cel dintâi, cel pământesc, firesc și pe Adam cel de pe urmă, cu duh făcător de viață, ceresc, demonstrează că omul, pentru a ajunge la împlinire, pentru a răspunde chemării sale, este necesar să poarte „chipul” omului ceresc, adică al lui Hristos: „Așa cum este scris: Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viață; Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; și cum este cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul celui ceresc” . Cu alte cuvinte omul împlinit, sfântul, este un chip, o icoană a lui Hristos, o persoană umană în care se oglindește Hristos, deoarece toți suntem chemați să ajungem „la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos” . Abia atunci omul părăsește, în concepția Sf. Pavel, stadiul copilăriei duhovnicești, pruncia duhovnicească , când se aseamănă întru totul cu Hristos. Pentru el „majoratul omului coincide cu hristificarea lui” .
Părinți ca Irineu, Clement al Alexandriei, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nysa, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, teologi ca Origen, au prelungit învățătura Sf. Apostol Pavel, legând tema paulină „Hristos – chip al lui Dumnezeu”, cu tema Genezei „omul – după chipul lui Dumnezeu”. Ei au reușit să clarifice faptul că arhetipul omului este Hristos, Logosul întrupat. Hristos reprezintă Chipul lui Dumnezeu, iar omul chipul lui Hristos; prin urmare omul este chip al Chipului . Deși noi cei supuși realității temporale suntem înclinați să gândim că Hristos nu a existat istoric pe vremea creației lui Adam, trebuie să avem în vedere faptul că Hristos este în realitatea supratemporală a lui Dumnezeu „mai întâi născut decât toată zidirea” . Prin urmare, dacă omul, pentru care a fost făcută întreaga creație materială, a fost adus la existență ultimul din toate creaturile, atunci este logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creații materiale și spirituale să fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sunt conduse de la cele nedesăvârșite spre desăvârșire . Prin urmare, faptul că Dumnezeu l-a plăsmuit pe om „după chipul Său” înseamnă că l-a creat astfel încât omul să tindă în mod firesc, prin însăși natura lui, prin chiar faptul că este om, spre Cel care este Chipul său dumnezeiesc. Aceasta înseamnă că nu doar sufletul, ci și trupul omenesc e creat după Chipul lui Dumnezeu; omul întreg, trup și suflet, e plăsmuit după Chipul lui Dumnezeu. Totalitatea ființei umane este creată după chip, reprezintă un chip al lui Dumnezeu .
Să ne reamintim faptul că în Sf. Scriptură, chiar în cartea Facerii se face distincție între „chipul lui Dumnezeu” și „asemănarea lui Dumnezeu”; tradiția bisericească a clarificat de multă vreme ideea că primul termen semnifică ceva actual, un dar ontologic al lui Dumnezeu, temelia spirituală a fiecărui om, în timp ce al doilea termen exprimă o realitate potențială, capacitatea de desăvârșire spirituală, posibilitatea de a întruchipa în viață chipul lui Dumnezeu și prin aceasta de a-l face să apară ca suprema noastră realizare. Realizarea „asemănării” sau „îndumnezeirea” omului este imprimarea acestuia de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El. În „îndumnezeire” chipul își află împlinirea, ca asemănare maximală cu Dumnezeu. Purtând în sine chipul lui Dumnezeu, fiind o icoană a Lui, omul poartă în sine tensiunea spre îndumnezeire. Creat ca chip al lui Dumnezeu, omul trebuie să devină tot mai asemenea Lui, sa se umple tot mai mult de Dumnezeu, să-L facă tot mai vizibil în ființa sa pe Dumnezeu. Asemănarea însă, spune Părintele Stăniloae, nu este doar starea finală de îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare al chipului, prin voința omului ajutată de harul lui Dumnezeu . De aceea, putem spune că omul cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu cât urmează mai credincios lui Iisus Hristos, Arhetipul său, cu atât mai mult se transformă într-o fereastră prin care radiază lumina dumnezeiască, se transformă într-o icoană autentică, purtătoare de lumină a lui Dumnezeu, devenind el însuși „dumnezeu după har”. Cu cât cineva este mai sfânt, cu atât reprezintă o icoană mai autentică a lui Dumnezeu, descoperă lumii ceva din Dumnezeu. Transfigurarea la care este chemată natura umană, inclusiv trupul, ne-a fost vestită și preînchipuită în Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor: „Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” . În Faptele Apostolilor avem o mărturie concretă a realității transfigurării umane în relatarea morții martirice a arhidiaconului Ștefan: „Și ațintindu-și ochii asupra lui, toți cei ce ședeau în sinedriu au văzut fața lui ca o față de înger” .

Icoana - chip al omului îndumnezeit

„Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit în ea” (Sf. Vasile cel Mare).
Dacă omul este un chip, o icoană vie a lui Dumnezeu, icoana este și ea o fereastră prin care vedem chipul omului îndumnezeit, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu, prin care Îl contemplăm în ultimă instanță pe Dumnezeu. Orice icoană este o fereastră, care trimite spre o realitate alta decât ea însăși. Așa cum o fereastră este fereastră doar în măsura în care în spatele ei se întinde o zonă de lumină pe care ea o face accesibilă, tot astfel icoana este icoană doar în măsura în care ne conduce spre sfântul sau evenimentul din istoria mântuirii pe care ni-l înfățișează. O fereastră, în afara funcției sale, fără legătură cu lumina, este un lucru mort, o simplă bucată de sticlă. Tot așa o icoană, dacă nu ne-ar trimite la cineva, dacă nu ne-ar pune în legătură cu Iisus Hristos, cu sfinții, ar rămâne o simplă bucată de lemn pictată, eventual un fals dumnezeu, un idol. Icoana este icoană doar în măsura în care devine mai mult decât este prin ea însăși, în măsura în care se transformă în vedenie cerească. Este imposibil ca ea să rămână doar în sine, căci atunci devine automat mai puțin decât ea însăși, devine scândură sau sticlă pictată . Excelent a exprimat legătura dintre icoană și prototipul ei, încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare în cuvintele: „Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit în ea” . În fața unei icoane practic noi nu trebuie să vedem icoana, ci pe sfântul reprezentat în ea, cu care să intrăm în dialog, să-i simțim prezența duhovnicească. În conștiința noastră nu trebuie să apară o reprezentare, ci însăși persoana reprezentată. Revenind la analogia de mai sus, prin icoana-fereastră trebuie să vedem sfântul pe care icoana ni-l dezvăluie. Pictorul devine prin urmare un descoperitor de taine; el nu creează, ci de fapt ridică perdeaua de deasupra unei realități obiective pe care ne-o descoperă.
Reply With Quote