[adam000]

... continuare...

Icoana lui Hristos

„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule.”
Dacă Arhetipul după care a fost creat omul este Hristos, omul fiind creat după Chipul Său, fiind o icoană vie a Sa, persoana divino-umană a lui Hristos ne oferă şi prototipul oricărei icoane. Pentru că nu putem, aşa cum am arătat deja, să-L înfăţişăm în icoană pe Dumnezeu cel nevăzut, dar putem zugrăvi ceea ce ni S-a arătat, ceea ce am cunoscut, putem zugrăvi pe Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Am arătat că chipul Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat poate fi înfăţişat în imagini, şi am demonstrat că omul este creat după chipul lui Dumnezeu. De asemenea am văzut că în persoana umană concretă, care se află pe drumul desăvârşirii, se oglindeşte ceva din Dumnezeu, cu Care aceasta se aseamănă. Pentru a înţelege acum ce este icoana, vom apela la hotărârea referitoare la cinstirea chipului Mântuitorului, dată de Părinţii Sinodului Quinisext, în anul 692.
„În anumite chipuri se află mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost înţeles ca model al harului, prefigurând – prin mijlocirea Legii – adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că cinstim chipurile şi umbrele – ca pe nişte simboluri şi închipuiri ale Bisericii, dar preferăm harul şi adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte ceea ce este desăvârşit să fie tuturor vădit prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat – după firea sa omenească – Cel ce a ridicat păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Aşa înţelegem mărirea smereniei lui Dumnezeu-Cuvântul şi ajungem să-i pomenim petrecerea (politeia) în trup, Patima, Moartea Lui mântuitoare şi, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o lumii” .
Acest canon stabileşte legătura dintre icoană şi dogma Întrupării, înţeleasă ca viaţă a lui Hristos în trup. El indică ce trebuie să fie imaginea: icoana ne arată chipul Dumnezeului întrupat, Iisus Hristos, Care a trăit într-o epocă anume. Conţinutul imaginii sacre nu se poate însă mărgini la reprezentarea Domnului Iisus Hristos ca om obişnuit, în stilul unui portret profan, care ne-ar aminti doar viaţa, patimile şi moartea Lui, deoarece Cel înfăţişat se deosebeşte de ceilalţi oameni. El nu este doar un om oarecare, ci Dumnezeu-Omul. Dacă o imagine obişnuită a unei persoane ne poate evoca viaţa, ea nu ne arată şi slava acesteia. Prin urmare, simpla reprezentare a faptului istoric nu e suficientă pentru ca o imagine să devină icoană. Imaginea, pentru a fi icoană, trebuie să ne arate – cu mijloacele aflate la îndemâna artei figurative – că cel înfăţişat este „Mielul care ridică păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru”, trebuie să reflecte slava lui Dumnezeu. În icoană avem de-a face cu transmiterea fidelă a unei imagini concrete, veridice, a unei realităţi istorice, prin care se dezvăluie o realitate spirituală eshatologică. Semnificaţia canonului 82 Quinisext constă în stabilirea faptului că în arta bisericească avem de-a face cu transmiterea realităţii istorice şi a realităţii divine revelate, tălmăcită în acele forme care corespund experienţei spirituale a Bisericii . Icoana nu este o imagine a naturii divine, ci imaginea unei Persoane divine întrupate; ea transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare, reprezentabil cu mijloace omeneşti.
Sarcina dificilă a iconografiei este prin urmare aceea de a-L prezenta pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În vederea redării în icoană, prin intermediul tehnicii picturale, atât a umanităţii cât şi a dumnezeirii lui Iisus Hristos zugravii au recurs la mai multe soluţii. Una dintre acestea este aura largă care conţine o cruce din linii folosite doar în legătură cu Hristos. Asociate cu braţele crucii sunt cuvintele „ὁ ὤν”, pe care Moise le-a auzit când a stat înaintea rugului aprins şi Dumnezeu şi-a revelat numele: „Eu sunt Cel ce sunt” , sau simplu „Fiinţa”. Adiacente aurei vedem iniţialele numelui Mântuitorului „ΙΣ ΧΣ”, o abreviere de la Iisus Hristos. Podoabele austere dar frumoase ale lui Hristos, adesea luminate în aur, ne reamintesc că este mai înalt decât regii şi împăraţii. Culorile folosite sugerează divinitatea şi puterea. Mâna dreaptă a lui Hristos binecuvintează pentru că El a venit în lume nu ca să comande, ci ca să mântuiască . Adesea degetele Lui formează literele ce abreviază numele Său: „ΙΣ ΧΣ”. În mâna stângă ţine Sf. Evanghelie, reamintind că Îl găsim pe El în propriile cuvinte, scrise de martori şi păzite de Biserică .
Totodată, cum spune Sf. Ioan Damaschin, slava Dumnezeirii este şi cea a trupului . Întreg trupul lui Hristos este pătruns de dumnezeire, este transfigurat. De exemplu, în icoana Botezului, în goliciunea lui Hristos nu vedem un împărat, ci un alt Adam . Însă avem de-a face cu Adam peste care se pogoară Duhul Sfânt în chip de porumbel şi pe care Tatăl îl mărturiseşte din cer ca Fiu iubit . Este vorba de Adam ca fiu ascultător al Tatălui, Adam aşa cum l-a dorit Dumnezeu pe întâiul Adam şi cum suntem chemaţi să devenim fiecare dintre noi.
În măsura în care Hristos S-a unit cu omul, acesta din urmă este chemat să se unească cu Dumnezeu, ne spun Părinţii, începând cu Irineu şi Atanasie cel Mare. În icoana lui Iisus Hristos avem un model spre care suntem chemaţi să tindem, toţi cei care dorim să ne asemănăm cu Dumnezeu. Noi nu mai avem posibilitatea să-L vedem pe Hristos în trup, să cunoaştem Persoana lui istorică, dar Îl putem cunoaşte aşa cum Biserica ni-L prezintă în icoană. Prin mijlocirea icoanei, Îl putem cunoaşte, putem vorbi cu El şi primim putere să dorim a ne asemăna tot mai mult cu El. Icoana Lui este pentru noi o fereastră prin care Îl vedem pe Hristos, o uşă prin care avem acces spre El, astfel că atunci când ne găsim în faţa icoanei lui Hristos, noi trecem imediat în faţa Lui, întrăm în comuniune cu El.