Sa lasam balbajelile nascute din alte duhuri decat Transa Blandetii si a Iubirii de aproapele (ca pe noi insine) si sa ne intoarcem la oile dezbaterii nostre........
Aventurierul - un om care, dintr-un motiv particular, este insetat de senzatii tari, de chestiuni senzationale. In functie de educatia si mediul in care se dezvolta, alteori in functie de anturajul sau recent, individul opteaza pentru diverse forme de senzational : un sport extrem, aventuri amoroase, o meserie senzationala, distractii senzationale, prieteni si anturaj senzational, o stiinta senzationala. un astfel de om, se plictiseste mereu de ceea ce este vechi si cauta mereu noutatea / provocarile; din acest motiv nu poate avea statornicie in ceea ce face.
Sa luam cazul aventurilor erotice
LA nivelul neuro-chimic, aventurile erotice au corespondenti in cel putin 2 hormoni importanti - cel sexual si dopamina, (daca nu cumva intra chiar si adrenalina in faza de inceput). La finalul actului sexual se elibereaza serotonia si o endorfina care induce o stare de liniste, (la barbati apare somnolenta). Aceasta declansare polihormonala, da peste cap sistemul nervos si echilibrul neurochimic, facandu-l pe om mai putin interesat de activitatile de rutina, care nu dezvolta acelasi "dush de hormoni" la nivelul creierului. Reamintesc faptul ca, neuronii, pentru a putea dezvolta cat mai multe legaturi sinaptice, au nevoie de neurotransmitatori, care pot fi chimici (neuronii si dopajul) sau electrici...
Exista o presupunere stiintifica prin care se spune ca gandurile sunt descarcari electrice intre neuroni, adica sinapse pur electrice, fara prezenta hormonilor. In consecinta puterea gandului poate atinge o intensitate atat de mare, incat deprinderile mecanismului neuro-chimic ar putea fi biruite. Insa, pentru ca vorbim de speculatii, intrucat stiinta nu poate studia sinapsele la microscop, pentru a vedea cu exactitate ce se intampla, ramane de analizat ipoteza daca nu cum va, prin puterea gandului de fapt, actionam in mod fortat acele zone din creier pe care le dorim, adica in care este stocata o anumita informatie.
Sa luam un exemplu concret.
Sunt plictisit, nu am chef de nimic si sunt dominat de o stare de lehamite. Ratiunea imi spune ca nu-i a buna, deci ma hotarasc sa ies din starea asta, dar imi este greu sa pot. Asa ca incep sa ma gandesc cum as putea. Imi amintesc de ceva ce nu am mai facut de mult. Imi amintesc de rugaciune, de faptul ca Dumnezeu poate sa ajute neputintelor mele. Asa ca incep sa ma rog....
Ce se intampla la nivel neurochimic?
Nivelul tuturor hormonilor este foarte scazut, iar cele mai multe zone din creierul meu sunt inactive. Singurul hormon care este mai prezent, este cel care imi produce o stare de somnolenta. Insa mecanismul neuro-vegetativ transmite invormatia ca nu e cazul sa fac nani!. Atunci, apare o nedumerire la nivel cognititv: "Ce se inampla cu mine? Daca abia am dormit, de ce sunt leguma? Trebuie sa fac ceva, dar ce? Nu am chef de nimic!" Deja, o anume zona din creier a devenit mai activa, asta inseaman exista neurotransmitatori care lucreaza. Tot intrebandu-ma ce sa fac, apare un fenomen pe care psihicul il recunoaste si-l atribuie sentimentului de indoiala, de ingrijorare, deci se activeaza glandele specifice. Starea de letargie incepe sa se diminueze, iar mici zone din creier incep sa devina active. De regula e vorba despre dopamina, hormon responsabil cu stari emotionale care se opun plictiselii. Atunci incep sa-mi intrebarea "ce sa fac?" primeste o sugestie inconstienta - ceva ce nu am mai facut de mult... In plus, avem si fenomenul de mica ingrijorare, de neputinta,.. din nou se invart niste rotita si apare o alta sugestie inconstienta... sa cerem
ajutor, sa invitam in viata noastra pe cineva cu care nu am mai vorbit de mult, sa cautam pe cineva apropiat cu care nu am mai avorbit de mult: DUMNEZEU - sa facem RUGACIUNE! Creierul, prin micile rezerve active pe care le mai are, forteaza zona din creier in care sunt stocate rugaciunile si trairile emotionale pe care le-am experimentat cel mai mult, pe durata rugaciunii.
Aici intervine cazul particular. Daca facem rugaciune, manati de la spate, (fie de cineva, fie de un sentimet de sila, de obligativitate fata de Dumnezeu, care daca nu-L bagi in seama se oftica) atunci, creierul retransmite urmatorul raspuns : "Rugaciunea nu ma intereseaza pentru ca nu stimuleaza hormonii de care am nevoie, si da o senzatie nasoala, de constrangere..." Daca insa, rugaciunea noastra este dintr-o dragoste fata de Dumnezeu, dintr-un inteles tainic al vietii, atunci creierul devine foarte interesat : "Da, sa ne rugam la Dumnezeu ca El ne iubeste si ne ajuta, iar eu dobandesc mai mutla dopamina. Si poate il Intrebam sa ne lamureasca cutare mister al vietii. Ce interesant ar fi sa aflam raspuns la cutare intrebare, sau sa primim o traire din aceea magica, sfanta, ingereasca! Da! Sa ne rugam, poate si pentru niste adrenalina, poate si niste serotonina!..."
|