O.K. Inteleg. Mie insa imi e greu sa scriu pe tema asta. Mi se pare revoltator.
Tu crezi ca e vorba de nestiinta, neinformare. Eu cred ca e vorba de un egoism monstruos, de nesimtire, de impietrirea inimii.
Nu ma simt in stare sa dialoghez si sa "ajut" pe unul care zace impietrit in nesimtire. Si care se mai si lauda cu asta, isi da aere, se simte lesne "jignit(a)". Ar vrea sa se aseze toata lumea la picioarele nevoilor lui, inclusiv papagalul lui preferat - adica Bunul Dumnezeu. Cu un astfel de ins care merge prin viata rasturnat, cu dosul la realitate si la Dumnezeu, eu nu pot sa il ajut in vreun fel. Asa vrea el sa faca, asa si face.
Ma tem ca nimeni nu ajuta pe un astfel de om, nici macar Dumnezeu. Deci sa ia mai intai aminte omul la sine, sa se scuture de nesimtire si de rautate (sa incerce, macar, sa arate un pic de bunavointa) si apoi, cred eu, va pricepe lesne ce si cum. Mare dilema cu pruncii, ce sa zic...! Mai, nu e nevoie de teologie aici! Insusi instintul tau de om te impiedica sa te gandesti, macar, la avort. Instinctul asta e cel mai bun teolog, uneori! Ca e de la Dumnezeu, in om.

Iti doresc succes in munca ta nobila cu nesimtirea, impietrirea si toata rautatea! Domnul sa te ajute neincetat!

P.S. Daca mai gasesc ceva despre soarta sufletelor de dupa moarte (prunci avortati si ucigasii lor parinti) o sa scriu si eu. Dar teologumenele astea sunt din capul locului privite cu rezerva de multi... Nu crede omul si pace, asta e!