Anul trecut, daca imi aduc bine aminte, am vazut un sondaj conform caruia romanii sunt printre cei mai nefericiti cetateni ai Uniunii Europene. Unul din motivele invocate de catre cei care au participat la sondaj a fost nedreptatea pe care o putem vedea peste tot in jurul nostru si pe care am vazut-o in forme foarte triste in anii care s-au scurs din decembrie '89 si pana astazi. Sunt putini oameni care pot spune ca nu au fost afectati, intr-un fel sau altul, de profundele nedreptati,inechitati, care s-au intimplat in aceasta perioada. Privind la aceasta situatie, deloc usor de indurat sau acceptat, romanii au ajuns cumva la un nivel ridicat al tristetii, multi si-au pierdut speranta, multi au plecat iar altii pur si simplu au incetat sa mai spere in ceva, traind fiecare zi fara a crede ca urmatoarea poate aduce ceva mai bun. Adica au decis doar sa supravietuiasca cum pot in aceasta stare de fapt.Problema care se pune este urmatoarea: aceasta realitate exista, toti o vedem, dar ce poti face cand, lovit de ea, ajungi in acel punct in care o tristete coplesitoare pare a te birui?

Acum foarte mult timp, cu mai mult de 2000 de ani in urma, un om, Asaf pe numele lui, s-a confruntat cu aceiasi problema, a nedreptatii ingrozitoare care il inconjura.Un cinic, auzind asta, ar spune ca nu este nimic nou sub soare si ca este o dovada in plus ca lumea nu se schimba, ca raul, in multe situatii, pare a triumfa si ca omul poate incerca orice iluzie dar va trebui sa infrunte finalmente realitatea. Ei bine Asaf a scris un psalm despre aceasta experienta a lui. Este extraordinar de actual si prezinta o experienta de viata, o traire a credintei, care arata ca nici macar cei credinciosi, sau in special ei, nu sunt scutiti de confruntarea cu aceste aspecte si ca in cazul lor durerea nu va fi deloc usoara iar framantarile, indoielile chiar revolta, nu vor lipsi ci dimpotriva. Este vorba de Psalmul 73, pe care il puteti citi in Biblia ortodoxa sub titulatura de Psalmul 72. Un comentator a numit acest psalm ,,Dilema credintei" insa eu cred ca este mai mult decat o dilema in el, este o confruntare cu propriile noastre griji, indoieli sau, in general, framantari.

Autorul pleaca de la o baza a discutiei certa: Dumnezeu este bun cu cei cu inima curata. Insa imediat autorul, direct, chiar abrupt, precizeaza faptul ca in ciuda acestei credinte pe care o are a fost la un pas sa se prabuseasca. In mod normal prima intrebare care iti trece prin minte este cum a fost posibil, si spun asta pt ca nu de putine ori ne imaginam, indealizand puterea de rezistenta a fiintei umane, ca cei avansati in credinta, sau cu convingeri ferme, nu se pot clatina pana in pragul caderii complete. Aceasta este povestea unui asemenea om si cei mai multi care o vor citi in paginile Scripturii vor regasi multe trairi si ganduri cu care s-au luptat si ei si vor vedea la ce final a ajuns eroul nostru.

Asaf recunoaste direct ca, in ciuda credintei sale, se uita cu jind la cei rai, la fericirea lor. Pare un gand atat de greu de acceptat ca un om sfant poate avea clipele lui cand invidiaza fericirea evidenta a celui rau.Dar Asaf, in modul cel mai clar,chiar asta spune ca facea si apoi aduce argumente, atat de omenesti, pt a explica cum a ajuns in aceasta situatie. Cei rai, constata el, o duc bine, chiar foarte bine ,nimic nu pare a le tulbura viata indestulata, par a nu avea suferinte si par a nu suferi lovituri ale vietii. Au tot ce isi doresc,sau cu mult mai mult, si nimic nu tulbura aceasta stare de fapt care te trimite intr-o profunda perplexitate. Mai mult, continua Asaf, ei sunt constienti de aceste avantaje si sunt mandri de asta, ba mai mult, convinsi ca nimic nu-i poate atinge, isi permit sa fie nedrepti cu oricine doresc ei. Daca un credincios crede ca la acest moment, vazand aceasta scara a infamiei,o prapastie s-a deschis si i-a inghitit se inseala. Nu li-se intimpla nimic ci dimpotriva: rad dispretuitor, vorbesc cu rautate, batjocoresc chiar si Cerul, pare ca nimic nu le sta impotriva si nimic nu-i poate opri, intreg pamantul pare la cheremul lor. Ajuns in acest punct traumatizant Asaf primeste o noua lovitura in credinta lui: oamenii din jur ii urmeaza pe acesti nemernici, sedusi de puterea lor, dornici macar de o faramitura, dar ce sa spui cand nici macar Dumnezeu pare a nu se implica in marsul lor intunecat si triumfal spre dominatie completa? In definitiv, ar putea spune cineva, oamenii s-au adaptat momentului si incearca sa supravietuiasca cum pot, daca nu au alta sansa. Daca si in aceasta clipa, atat de profund dureroasa si nedreapta, un credincios crede ca Dumnezeu va interveni in poveste, la acest moment, se inseala. Cerul pare inchis si tacut, lipsit de orice reactie.

Asaf se prabuseste aproape complet, invins de disperare: cei rai sunt fericiti intotdeauna iar eforturile sale, de om credincios, sunt inutile, desi a incercat sa traiasca o viata curata necazurile l-au lovit in fiecare zi, in fiecare dimineata. Pe ceilalti parca niciodata. Cat de nedrept pare totul, Asaf pare cazut in genunchi, cu capul plecat, invins, disperat, renuntand la speranta lui. Insa undeva in el, un licar de credinta inca mai palpaie si recunoaste ca desi exista tentatia sa fie ca ei, cati nu cad prada acestei tentatii, el simte ca daca ar face asta ar renunta la credinta lui, la increderea ca Dumnezeu este bun cu cei cu inima curata, in ciuda realitatii asa cum o percepem noi. Asaf, desi lovit, indurerat, framantat, nu este inca pregatit sa renunte la credinta lui, inca crede in motivatia ei, in dreptatea ei. Si atunci face un gest neasteptat dar atat de uman: din moment ce este evident ce se intimpla in jur dar si din moment ce cred in Dumnezeu, din moment ce ambele realitati exista, trebuie sa fie o cale sa inteleg cum de este posibil, care este explicatia unei asemenea realitati paradoxale, in toate sensurile negative. Dezastru insa. In ciuda tuturor eforturilor sale Asaf recunoaste ca nu are o explicatie cum este posibil asa ceva. Ajuns in acest punct cititorului poate ii va fi teama ca Asaf, aproape invins, se va prabusi definitiv sub povara parca insuportabila a problemelor care il framanta si pe care nu si-le putea explica in nici un fel. In acest moment, in acest particular moment, Dumnezeu intervine, cand omul sau credincios, pare ajuns la capatul puterilor, fara solutii, fara speranta.

Dumnezeu ii ofera lui Asaf o scurta privire dincolo de realitate, dincolo de evidente care sunt de fapt aparente, dincolo de chipul lumii care va trece, dincolo de ceea ce poate vedea omul. Asaf descopera finalul unor asemenea oameni rai, iar imaginea tulburatoare, teribila, il face sa isi dea seama ca de fapt nu intelegea nimic, ca judecatile lui erau atat de imperfecte, ca de fapt vazuse totul doar ca un om, ca fusese aproape coplesit de o imagine pe care nu o intelesese in totalitate. Asaf ajunge la concluzia, privind framantarea si disperarea prin care trecuse,ca fusese precum un prost fara judecata, la fel ca un dobitoc in fata lui Dumnezeu, ca uitase tocmai de EL, ca se indoise si el, ca aproape abandonase. Ca si Iov, ca si multi dintre profeti, Asaf experimenteaza o dura dar necesara trezire din disperare, isi da seama cat poate intelege, cat de profund misterioase dar drepte sunt judecatile lui Dumnezeu, cum raul niciodata nu va invinge definitiv ci va fi invins desi, in multe clipe, pare a stapani lumea. Dar viziunea pe care Dumnezeu i-a ingaduit-o, nu mai putin dureroasa pt ca l-a facut sa-si vada limitele dar si dreptatea Lui care da certitudinea- cat de diferite sunt caile Lui de a raspunde la temerile noastre in comparatie cu modul cum ne imaginam noi ca ar trebui sa ni-se raspunda- il ridica pe Asaf.

Credinta din el invie, desi parea aproape stinsa, iar ultimele sapte versete consemneaza exact opusul starii de pana atunci: un imn in crestere al credintei, al biruintei ei, Asaf ajungand la concluzia ca desi el, ca om, va trece din aceasta lume singura ratiune care exista este credinta in Dumnezeu, in dreptatea Lui, in ocrotirea Lui. Din credinciosul aproape prabusit in fata nedreptatii lumii se ridica adevaratul credincios care intelege ca ceea ce vede nu este realitatea finala, ca dreptatea lui Dumnezeu va triumfa, ca tot ce pare de netrecut va trece si ceva vesnic va urma, cu consecinte incomparabil de profunde si cutremuratoare. In fata acestei hotarari a credintei Asaf nu numai ca se ridica plin de incredere din caderea lui dar este atat de convins de adevarata realitate a lui Dumnezeu pe care a experimentat-o incat doreste sa spuna lumii lucrarile lui Dumnezeu. Este acelasi om care era aproape prabusit dar care acum nu numai ca s-a ridicat din disperarea lui dar este gata sa dea marturie in fata lumii despre adevarata lume a lui Dumnezeu, singura care va exista vesnic, este pregatit sa sadeasca speranta, sa aline, sa incurajeze.Dintr-un invins s-a transformat, sub mana tare a lui Dumnezeu, intr-un marturisitor hotarat, plin de linistea pacii Lui, si gata sa arate lumii inselatoare adevarata lume si dreptate a lui Dumnezeu, la fel precum Lumina va alunga definitiv intunericul.

Ceea ce vreau sa spun este ca acest psalm, precum toti psalmii, merita citit cu multa atentie, meditat la lectiile lui, intrucat, ca orice cuvant al lui Dumnezeu, el are puterea sa aline, sa ridice, sa dea puterea, speranta si siguranta. Poate ca fiecare dintre noi ne-am gasit de multe ori in situatia lui si am infruntat realitatea in multe feluri si poate de multe ori nu ne-am gandit cum trebuie de fapt sa privim lucrurile,nu ne-am gandit cu adevarat,si am mers tot pe caile noastre, incarcati de durere, furie, tristete sau disperare. Si Asaf psalmistul a trecut prin asta, la fel ca si noi, iar tocmai din acest motiv mesajul lui, la care a ajuns in urma unei tulburatoare experiente, este atat de actual.