Serafim, sper să nu fie cu supărare că-mi scriu și eu opinia, mă gândesc și eu că la începutul drumului tău spre Biserică și teologie ai avut un anumit entuziasm, o anumită râvnă.
Ce nu pot să înțeleg e cum de la un om entuziast ai ajuns în punctul acesta ezitant, filosofic, nesigur, prudent și oarecum temător de asumarea crucii, parcă s-a pus o negură care ți-a întunecat perspectivele.
Adică oricât ar lovi viața pe un om, roadele Duhului Sfânt nădejdea, pacea, duhul de bărbăție mărturisitoare ar lucra și ele pe măsura ispitelor și necazurilor, în unii teologi există aceste roade, deși poate au fost loviți foarte dur de viață, în alții nu se arată a fi lucrătoare.
A nu se înțelege că te cert sau că eu am nesăbuirea de a mă crede întrucâtva un spiritual, dar mereu mi-am pus întrebarea asta ca om din afara teologiei care i-am privit cu un anumit respect pe teologii veniți spre teologie (dezinteresați de calcule lumești), i-am admirat ca pe niște lucrători în Via Domnului, cum de râvna unora s-a stins, ba chiar au devenit progresiști ?
Cum de Dumnezeu nu s-a atins de sufletul teologilor așa încât să fie candele vii care ard pentru Hristos, așa încât să ajungă să-și îndrepteze întreaga viață după cugetarea paulină „Ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem” ?
__________________
„Că s-a întărit mila Lui peste noi și adevărul Domnului rămâne în veac.” Ps.116, v.2.
|