Intrucat amandaoi bunicii mei au fost preoți, amândouă bunicele mele au fost preotese. Dumnezeu să-i odihnească pe toți, că nu mai sunt printre noi.
Nu e prea ușor să fii preoteasă. Mereu e ceva de făcut. Poate că acuma s-a mai schimbat câte ceva, dar, în vremea comunismului, toată asistența spirituală care, în mod normal se face într-un birou parohial, se făcea acasă la preot. Ba chiar și multe Sf Taine. Oamenii veneau și plecau din casa alor mei, mereu era câte cineva. Cum preotul nu putea acorda simultane, precum șahiștii, îi revenea preotesei rolul de amfitrioană a oamenilor. Cafelele și dulcețurile curgeau râu. Îmi amintesc că bunica avea o marmită uriașă, de cupru, de dimensiunile unei cristelnițe, în care fierbea dulceață. Cam 20-40 de borcane odată. În afară de această activitate de socializare ca să zic așa, ceea ce implica faptul că era necesar ca să arate casa mereu aranjată, tot bunica se ocupa de o mulțime de lucruri: de la curățarea reverendei (bunicul era cam neglijent) până la verificarea prescurilor. Pe urmă, vrei-nu vrei trebuie să mergi la biserică: toată lumea e cu ochii pe tine și, dacă nu te-ai dus într-o duminică la biserică, se notează. În schimb, dacă faci ceva cum trebuie, nu se notează. Cu alte cuvinte, dacă totul e ca la carte, este meritul preotului, pe când, dacă reverenda e murdară, crucifixul nu este la locul lui lângă Biblie, apa pentru botez nu e la temperatura potrivită etc etc, este vina preotesei, care nu îl asistă așa cum trebuie.
|