Mereu m-am intrebat ce ar fi putut simti Lazar daca l-a vazut pe Fiul Omului ucis si ingropat,el,cel inviat,sa-l vada cuprins de moarte pe Cel care-l inviase.,,Iubitorul de oameni ucis de oameni" dupa cum spunea Sfantul Nicolae Velimirovici.Este un abis infricosator si sinistru in fata caruia mintea umana se retrage timida in tacere,moarte ne sperie,nu este deloc naturala,este un dusman hidos,pe care poetii il inobileaza adeseori,dandu-i o haina pe care nu o merita.Cu atat mai putin iti poti imagina acest monstru infigandu-si coltii si puterea in insasi Viata.Si totusi s-a intimplat,undeva intr-un colt de lume,intr-o zi care,pentru multi,a fost o zi ca oricare alta.Si totusi lumea nu a mai fost niciodata la fel din acel moment despre care Teodor Studitul,percepandu-i profunda cauza spunea:,,Cu cat mai mare este dragostea cu atat mai mare este suferinta.".Noi,in general,nu dorim sa murim pentru nimeni,am dori sa fim vesnici,fara moarte si suferinta si un scriitor spunea odata,imaginandu-si un dialog cu EL: ,,Te-ai simtit vreodata singur?".Inclin sa cred ca si daca astazi s-ar fi suit pe cruce tot la fel de singur ar fi fost in incercarea ce-i ranjea intunecat.Dar acum,ca si atunci,nu ar fi ezitat nici o clipa.Quo vadis Domine?