[adam000]

...continuare...

Punerea în legătură a noţiunilor de Euharistie şi Biserică


Eclesiologia creştinismului primar era una viu practicată. Poate că tocmai de aceea în izvoare nu găsim o definiţie a ceea ce este Biserica, nici o descriere teoretică a ei. Denumirea se întâlneşte în ~ 80 de locuri în Noul Testament, dintre care cel puţin 57 au în vedere Biserica drept adunare într-un anumit loc. Textele vechi bisericeşti descriau de regulă Biserica drept o realitate concretă dintr-un anumit loc. De mare importanţă e faptul că nu orice adunare era numită Biserică ci doar adunarea euharistică. Epistolele Sf. Apostol Pavel, adresate comunităţilor creştine din diferite provincii prin denumirea de „biserică” (εκκλησία) presupun o situaţie bine cunoscută destinatarilor, situaţie care nu însemna altceva decât adunarea în vederea celebrării Euharistiei. Astfel saluturile de la sfârşitul epistolelor ne dovedesc că acestea erau destinate a fi citite în cadrul adunărilor euharistice. Când spre exemplu, Sf. Pavel se adresează Bisericii din Corint, această Biserică este mai întâi de toate adunarea concretă a corintenilor în vederea săvârşirii Euharistiei. Observăm că, de fiecare dată când se adresează Bisericii unei cetăţi anume, Apostolul foloseşte termenul de „biserică” la singular, în timp ce atunci când se adresează unor regiuni geografice mai largi foloseşte acest termen la plural. Acest fapt dovedeşte cu claritate că prin biserică el înţelegea o anumită comunitate euharistică, biserica însemna pentru el adunarea credincioşilor în vederea frângerii pâinii. Un exemplu care oglindeşte această identificare a bisericii cu Euharistia vedem în capitolul 11 al primei epistole către Corinteni. Dând anumite indicaţii creştinilor Sf. Pavel spune în versetul 18: „Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări”. Se vede aici că termenul de biserică nu este folosit teoretic, ci pentru descrierea unei anumite adunări, dar nu a unei adunări oarecare, ci a adunării în vederea frângerii pâinii. Pe această adunare Pavel o numeşte „biserica lui Dumnezeu”, iar dispreţuirea Euharistiei constituie dispreţuire a însăşi Bisericii lui Dumnezeu. Această identificare a adunării euharistice cu Biserica îi permite Sf. Pavel să întrebuinţeze expresia „când vă adunaţi laolaltă” (συνέρχεσθαι επί το αυτό), drept noţiune cu conţinut atât eclesiologic cât şi euharistic. Astfel, în gândirea Sf. Pavel şi a Bisericilor care citeau epistolele sale expresiile: „a se aduna”, „a se aduna laolaltă”, „cină domnească” şi „biserică” sau „biserică a lui Dumnezeu” sunt identice.
Trebuie să amintim aici şi de expresia „κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casă). Este cunoscut faptul că în timpul în care s-a scris epistola către Corinteni şi încă mult timp după aceea Euharistia se săvârşea în casele creştinilor. Dar în timp ce „casa” şi „biserica” erau legate una de alta prin Euharistie, ele alcătuiau de fapt două realităţi distincte. „Biserica lui Dumnezeu” nu trebuia să se confunde cu casa; altminteri ar fi avut loc o dispreţuire a Bisericii lui Dumnezeu. Toate manifestările bisericeşti ale creştinilor se puteau înfăptui şi în afara caselor creştine. De exemplu predica se făcea în sinagogi. Există însă o manifestare bisericească, care niciodată nu s-a făcut în afara caselor creştine; şi anume celebrarea Euharistiei. Că acest lucru nu e întâmplător, ci constituie o convingere a Bisericii, o dovedesc Faptele Apostolilor, unde citim: „Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii”. Vedem aici că rugăciunea putea să se facă şi în Templu, dar frângerea pâinii – Euharistia – se făcea doar în casele creştinilor. Observăm că termenii casă şi biserică exprimau realităţi diferite; primul una lumească şi al doilea una bisericească. Dar de câte ori în casa unei familii creştine se săvârşea Euharistia, realitatea Bisericii lui Dumnezeu era în mod automat pusă în legătură cu casa aceasta. Această punere în legătură a Euharistiei cu o anumită casă cât şi cu Biserica lui Dumnezeu a dat naştere aşa zisei „κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casă), care îşi primea numele de la proprietarul casei. Această expresie constituie cea mai pragmatică expresie a Bisericii, exprimând adunarea credincioşilor într-un anumit loc în vederea unirii lor în Trupul lui Hristos. „Η κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casa cuiva) nu era prin urmare un al treilea fel de biserică, diferit de cea locală sau universală, ci era chiar biserica locală, „Biserica lui Dumnezeu”, adunată pentru „frângerea pâinii” în casa unuia din membrii ei.
Cercetarea vechilor texte creştine şi a epistolelor Sf. Pavel ne duce aşadar la concluzia că adunarea euharistică era identificată cu „Biserica lui Dumnezeu” însăşi. Încă de la prima apariţie a lui, termenul de „biserică” a cunoscut o adâncă punere în legătură, până la identificare, cu Euharistia celebrată în fiecare cetate. Fiecare Euharistie constituie în spaţiu şi timp expresia însăşi a Bisericii lui Dumnezeu.