[adam000]

...continuare...

Întâistătătorul Euharistiei – Episcopul Bisericii lui Dumnezeu


Prin cultul ei şi îndeosebi prin Euharistie, Biserica primară trăia împlinirea Tainei Împărăţiei lui Dumnezeu. Tot cultul se săvârşeşte pe pământ, dar este o reflectare a celui din cer, unde stăpâneşte Dumnezeu, „Cel vechi de zile”, Cel ce şade pe tronul înalt şi măreţ. Prin urmare orice putere în Biserică se concentrează în persoana lui Iisus Hristos. El este singurul Domn, Cel care stăpâneşte toate. Dar şi unitatea într-unul Domn e exprimată mai întâi de toate în cult şi mai ales în Euharistie. Datorită acestei poziţii a Lui în cultul euharistic, Hristos concentrează în El toate funcţiile prezente în Biserică. El este prin excelenţă preotul, apostolul, diaconul, episcopul, învăţătorul, „Cel dintâi întru toate”. Şi aici avem un paradox în ce priveşte relaţia lui Hristos cu Biserica. În timp ce este adorat în ceruri, El este prezent şi pe pământ în Euharistie, făcând prezentă astfel starea cerească şi în realitatea pământească istorică. Astfel cinstirea euharistică de pe pământ nu constituie o realitate paralelă celei cereşti, ci iconizează chiar această realitate cerească. Aşa cum doxologia cerească e iconizată real în Euharistia de pe pământ, tot astfel şi puterea lui Hristos e oglindită în slujitorii Bisericii. Trebuie să amintim aici că slujirile (funcţiile) în Biserica primară erau înţelese mereu în smerenie, ca diaconie (slujire), aceasta neînsemnând însă că erau private de autoritate. Astfel funcţiile (slujirile) liturgice nu erau concepute ca paralele cu puterea lui Hristos, ci exprimau chiar această putere. Hristos este singurul Domn şi deţinător al puterii în Biserică şi nu o chiverniseşte (conduce) paralel cu o conducere pământească, bisericească, ci chiar prin aceasta şi în ea. Slujirile din Biserică sunt tipuri, radiaţii mistice ale puterii lui Hristos, adevăratul slujitor prin excelenţă. Astfel, spre exemplu, vrednicia de Apostol în Biserica primară nu era înţeleasă ca o putere paralelă cu cea a lui Hristos, ci chiar ca puterea lui Hristos Însuşi. În mod asemănător episcopul era înţeles ca cel care ţinea „locul lui Dumnezeu” şi ca „imagine a lui Hristos”. În acest fel Hristos a rămas singurul slujitor şi deţinător al puterii în Biserică. Slujitorii nu aveau putere decât ca chipuri şi reprezentanţi ai lui Hristos. Biserica apare astfel ca o unitate teocratică. Dar puterea aceasta a lui Hristos nu se exprima decât prin slujitorii Bisericii, al cărei drept nu avea doar caracter dumnezeiesc, ci şi omenesc. Acest lucru a fost posibil mai ales datorită Euharistiei care identifica adorarea cerească cu cea pământească şi pe Hristos cu Biserica Sa într-un mod tainic şi pragmatic.

În ce-i priveşte pe conducătorii adunărilor euharistice, din Faptele Apostolilor aflăm că Apostolii, de câte ori se găseau într-o adunare euharistică, prezidau Euharistia. După cum ne informează Didahia, acest lucru îl făceau şi „profeţii” care umblau din loc în loc. Însă de câte ori Apostolii lipseau, cum era normal să se întâmple de multe ori, conducerea Euharistiei revenea slujitorilor permanenţi. După moartea Apostolilor găsim la conducerea Bisericii din Ierusalim pe Iacov împreună cu prezbiterii. Paralel apar acolo şi diaconii, a căror slujire cuprindea şi serviciul la mesele cu care Euharistia stătea în legătură. Astfel la conducerea Bisericii din Ierusalim găsim triada: Iacov, prezbiterii şi diaconii, probabil ca urmare a formulei iniţiale: Cei Doisprezece (Apostolii), prezbiterii şi diaconii. Probabil că acesta a fost modelul organizării şi al altor Biserici, care au primit creştinismul de la Biserica mamă din Ierusalim. Această triadă a fost prima formă sub care a apărut în istorie episcopul, ca un grad special şi deplin. Faptul că episcopul înconjurat de preoţi şi diaconi a fost de la început conducătorul Euharistiei îl dovedesc textele păstrate. Din cercetarea atentă a izvoarelor se poate concluziona că Euharistia probabil că era adusă în principal: a) de Apostoli şi de alţi harismatici, ca de exemplu de profeţi şi b) de episcop înconjurat de prezbiteri şi diaconi. Dar Apostolii şi ceilalţi harismatici nu pot fi consideraţi legaţi permanent de aducerea Euharistiei în Biserica locală şi prin urmare ei nu pot exprima unitatea acesteia. Rolul şi datoria aceasta reveneau slujitorilor locali ai Euharistiei, deci episcopilor.

De la început lucrarea principală a episcopului era mai ales liturgică, constând în aducerea Euharistiei. Dacă comparăm informaţiile referitoare la episcop provenite de la Ignatie cu imaginea adunării euharistice din Apocalipsă, observăm că episcopul e descris ca şezând pe locul lui Dumnezeu; aceasta chiar pentru motivul că el ocupa acest loc în adunarea euharistică, descris de Apocalipsă ca „tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” din adunarea cerească. La rândul ei Apocalipsa preia această imagine din celebrarea în biserică a Euharistiei, în care episcopul şedea pe tronul lui dinaintea jertfelnicului fiind înconjurat de prezbiteri şi având în faţă poporul. Acesta a fost de la început locul pe care îl avea episcopul, ca cel ce aducea Euharistia, şi de aceea Biserica îl vedea ca pe imaginea şi tipul lui Dumnezeu sau al lui Hristos. Baza acestei conştiinţe a Bisericii era concepţia despre dumnezeiasca Euharistie ca trup al lui Hristos. În Euharistie Biserica se manifesta în timp şi spaţiu ca Trup al lui Hristos, dar şi drept unitate canonică. Unitatea în Euharistie era astfel izvorul unităţii Bisericii în Trupul lui Hristos, dar şi al unităţii în episcop.