[cezar_ioan]

"O bucurie neîmpărtăşită este un pas către tristeţe..."

Dorinţa de a propune acest subiect a răsărit din bucuria înţelegerii unor legături făcute de Larchet între scrierile Părinţilor pe tema morţii şi a vieţii veşnice. Conexiuni care m-au ajutat să vin mai cu picioarele pe pământ, cât încă nu e prea târziu...
Citesc de câteva zile extraordinara lui carte, una care face chiar ce spuneai tu, Pelerinule: expune şi sistematizează, nuanţează şi îmbogăţeşte cu amănunte bine ponderate un aspect sau altul din problematica vieţii de după moarte.

Am observat şi primul rod al lecturii: pe măsură ce devin mai conştient de experienţele care ne aşteaptă pe toţi după moarte, mă surprind mai liniştit şi totodată mai înfricoşat. Mai liniştit, întrucât am câştigat o certitudine: voi continua experienţa vieţii de aici în cea mai dreaptă dintre lumile posibile. Mai înfricoşat, întrucât privesc acum cu alţi ochi faptele mele... Cu ochii sufletului care va trăi veşnic în funcţie nu doar de Mila Domnului, ci şi de fiecare faptă, vorbă, gând de aici, de acum, de ieri şi de când mă ştiu.

Poate că multora, în special celor mai tineri, subiectul topicului li se pare nepotrivit, chiar morbid.
Sunt sigur că, treptat, pe măsură ce topicul va înainta, această perspectivă se va schimba. Creştinul are un folos de nenumit, un câştig fără egal din meditaţia la viaţa de după moarte, aşa cum e prezentată ea în scrierile Părinţilor.

P.S. Uneori, când discut cu soţia mea despre una sau alta dintre nevoile copiilor noştri, despre bucuria de a-i avea lângă noi, de a le fi părinţi... pe soţia mea o străbate o adâncă frică şi îmi spune: "Eu nu cred că e posibil ca Tudor şi Maria să moară!" şi izbucneşte în plâns şi mie îmi e tare greu să o liniştesc... E de-a dreptul îngrozită când realizează că nu numai noi vom muri, ci şi copilaşii noştri, pe care ea îi iubeşte aşa cum numai o mamă poate să iubească pe copilul ei ...
Nădejdea mea e că, citind această carte şi dezvoltînd în viaţa noastră învăţătura Bisericii despre vieţuirea creştină, groaza mamei la gândul că îi vor muri copiii, se va potoli iar perspectiva noastră, a părinţilor, asupra vieţii şi a morţii se va rostui cu dreptate întru Hristos şi slava lui Dumnezeu. Iubirea noastră pământeană va dura sau nu în veşnicie, va fi schimonosită sau dimpotrivă, transfigurată luminos de harul Duhului Sfânt, după cât de mare şi de bună ne va fi pocăinţa în vremelnica noastră trecere pe pământ. Cartea pe care o arată Cristiboss în postarea de mai sus ne poate fi tuturor un învăţător de nădejde.