Când a sunat ceasul ieșirii din lume sufletul se retrage din trup și se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viață duhovnicească intensă, li se înseninează fața cu o lumină neobișnuită. La mulți dintre sfinții nevoitori ai pustiei, în vremea ieșirii sufletului le străluceau fețele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul și nici nu-i stau în cale piedicile trupului. În vremea aceea o conștiință împăcată răsfrânge o față senină, pe când o conștiință tulburată răsfrânge o față îngrozită.
De aceea înțeleptul dă sfatul:
1. "Adu-ți aminte de Ziditorul tău, în zilele tinereții tale, înainte ca să vină zilele de restriște"...
5. ... "fiindcă omul merge la locașul său de veci...
6. (Adu-ți aminte de Ziditorul tău) mai-nainte ca să se rupă funia de argint...
7. Și ca pulberea să se întoarcă în pământ,precum a fost, iar sufletul să- se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat."
Desfacerea sufletului de trup se face în vreme de trei zile pământești, începând de la momentul pe care-1 numim noi moarte. Slujba înmormântării corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup.
Să urmărim, așadar, călătoria sufletului dezlegat de trup. La ieșirea din cortul pământesc, sufletul trece în lumea asemenea cu el, a făpturilor nevăzute, fie cu îngerii buni, dacă a fost bun, fie cu îngerii căzuți, dacă faptele lui au fost rele. De unde pe pământ erau ceasuri, zile și ani, dincolo e un veșnic "astăzi", o veșnicie luminoasă pentru sufletul care a dobândit sfințenia, sau o veșnicie întunecoasă, neagra veșnicie, pentru sufletul care a iubit stricăciunea.
Acum dă sufletul de datoria cunoașterii.
Dacă sufletul n-a ajuns, sau n-a vrut să ajungă pe pământ la desăvârșita cunoștință de sine însuși, el trebuie neapărat, ca ființă spirituală, să se cunoască dincolo de mormânt. Sufletul trebuie să-și dea seama de ceea ce și-a câștigat; trebuie să-și recunoască și să-și pronunțe judecata, înainte de a-i judeca Dumnezeu.
Pe pământ avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, care-1 ajuta să se cunoască și să-și judece purtarea. Dincolo nu se mai poate cunoaște pe sine însuși prin propria lui libertate, căci misiunea de-a descoperi sufletului starea sa de stricăciune o au îngerii căzuți. Demonii, stăpânii răului pe pământ, au să-i dea acum pe față toate faptele sale rele, pe care sufletul și le va recunoaște și se va teme cumplit. Prin recunoașterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greșelile mărturisite la duhovnic, cu inimă înfrântă și smerită și pentru care sufletul și-a făcut canonul, nu se mai află ca piedică în cale, la trecerea printre cumpliții vameși ai văzdu*hului, căci puterea lui Dumnezeu le-a șters pe acestea din cărțile lor. La această înfricoșată cercetare a sufletului stă de față și îngerul păzitor, care însoțește sufletul toată călătoria aceasta.
Vămile cunoștinței sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd fața lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite. Vrăjmașii lui Dumne*zeu, ateii, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fiii pierzării. Sufletul acestora îl trag din trup cu silă mare o droaie de diavoli și osânditul suflet n-are nici măcar mângâierea să vadă- de departe fața îngerului păzitor, dacă necredinciosul acela era dintre cei botezați.
Precum nu se apropie îngerii buni de sufletul ce s-a dat pierzării, așa nu se apropie îngerii răi de sufletele sfinților care, într-o stare de contemplație, se suie la Dumnezeu ca un șuvoi de foc. Acum, sufletul se închină lui Dumnezeu, Tatălui său, nu prin credință, ci prin vedere. Cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu - asta-i fericirea.
Cunoștința trebuie să fie deplină, pentru stadiul în care se află sufletul acum. De aceea e condus de înger să vadă Raiul, fericirea drepților, răsplata faptelor bune, dar mai ales e condus să-și vadă fap*tele sale bune pe care le-a făcut, sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a făcut: Acum va pricepe sufletul ce înzestrare îi dăduse Tatăl, și ce putea să facă, iar din acestea, cât a făcut. Acum cunoaște care-i era măsura dată lui de Dumnezeu și cât a împlinit-o el.
Iar ca la a noua zi pământească (a șasea zi de la îngroparea trupului) sufletul se reîntoarce la Dumnezeu și I se închină. Pe pământ, Biserica face rugăciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscuții și rudeniile de pe pământ, în obștea Bisericii fiind, ridică rugăciune către Dumnezeu și iubire către fratele lor, ca să fie rânduit în ceata drepților, cu îngerii buni.
De la aceasta, a doua închinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge să vadă și iadul, suferințele păcătoșilor, scrâșnirea dinților, focul cel veșnic, întunerecul cel mai de dinafară, unde e plângerea deznădejdii ultime.
Dincolo nu e timp, ca la noi, ci veșnicia. Totuși călătoria asta a sufletului prin iad, ține ca la 30 de zile pământești. în vremea aceea sufletul cunoaște cu de-amănuntul plata păcatului, urmările relelor pe care le-a făcut el. Dacă s-a pocăit de ele, se va teme mai puțin; dacă nu se pocăise de ele și-ș prinsese moartea într-însele, îngrozirea lui va fi cumplită. Acum își cunoaște "locul" după dreptate, în care are să se muncească și tremură de frică. '