[MariS_]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu, nu ! Vor locui împreună, asta e sigur. Vă încurcă înţelegerea cuvântului "pământ" drept "planeta Terra". În loc de "pământ nou" puneţi "materie nouă" şi veţi avea o imagine mai exactă.


Este foarte posibil să existe locuri distincte în Cerul nou care, cum spuneam, va fi una cu pământul nou. Dacă îngerii au locuri deosebite în ierarhia cerească, de ce am crede că la oamenii mântuiţi ar fi altfel ? La asta, probabil face aluzie Domnul când spune că "în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" ("locuri de casă" sunt ar fi sensul exact). Revelaţia doar lasă să se întrevadă acest lucru, dar nu insistă, iar dacă nu insistă înseamnă că nu e important pentru mântuire. Bine ar fi să prindem noi un loc la peluză, dacă la tribuna zero nu se poate.
Dar parabola tânărului bogat se referă la cu totul alceva, şi nu la două niveluri ale mântuirii. Tânărul bogat e un om care s-a oprit din drum. Mântuirea mai rar vine pleaşcă, moca, dintr-o dată, aşa cum a fost cazul excepţional de rar al tâlharului din dreapta. De obicei, este rodul unei lucrări mai îndelungate, al unui urcuş spiritual. Baza este Decalogul, baza este respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru cel care îl urmează pe Isus astfel (şi acesta e singurul mod de a-L urma, să nu ne amăgim !) vine o vreme când El ne cheamă altfel. Cu delicateţe, când ştie că suntem pregătiţi, El ne şopteşte: ia-ţi crucea şi urmează-Mă !". Atunci abia, din "creştini după Lege", din "oamenii Cărţii", devenim oamenii Vieţii. Atunci abia setea noastră, declanşată de Dumnezeu prin persoana Duhului Sfânt, este potolită tot de Dumnezeu, prin persoana lui Isus, aducătorul Apei Vii.
Deci, aşa înţeleg eu parabola, şi nu că ar fi "mântuire de rangul doi" şi "mântuire de rangul unu". De fapt, nu ştim dacă tânărul bogat s-a mântuit ori nu. Ştim însă că a plecat trist. Când Dumnezeu ne adresează o chemare şi nu o urmăm, suntem trişti şi rămânem însetaţi. Numai El satură.
Deosebim, în materie de pocăinţă, între "căinţa imperfectă" şi "căinţa perfectă". Prima este cea din frică de consecinţele păcatelor noastre, din frică de iad. A doua formă de căinţă, cea perfectă, este cea din dragoste de Dumnezeu şi din părerea de rău că L-am jignit, din dorinţa de a nu Îl mai supăra pentru nimic în lume. Şi căinţa imperfectă este bună şi e suficientă pentru mântuire. Dar vine o vreme în viaţa credinciosului, când simte în inima lui o metamorfoză. Abia atunci simte că Îl urmează pe Cristos. Şi nimic altceva nici nu îl mai interesează.

Am inteles si sunt de acord cu aceasta interpretare. Ceea ce am dorit
sa subliniez cu cealalta varianta este faptul ca nu suntem suta la suta
siguri care e varianta corecta, si atunci putina smerenie nu strica celui
ce incearca sa faca judecati despre mantuirea celorlalti (ca despre a sa
proprie e deobicei sigur), ca sa nu cadem in pacatul fariseilor, a celor ce
inchideau Cerul altora, desi nici ei nu intrau. Vorbesc la modul general,
nu ma refer la cineva anume. Doamne ajuta (pentru locul de la peluza)!
Har, smerenie si jertfa de sine.