Din cele de mai sus se vede că cine nu a trăit și nu a învățat Ortodox nu poate fi Sfânt, indiferent de minunile ce se fac în numele lui. Tot așa, cine nu a trăit și nu învață Ortodox nu poate deosebi cine este Sfânt și cine nu este, luându-se după minuni și după interesul personal. Numim interes personal în acest caz și asemănarea lucrării celui studiat cu propria lucrare lăuntrică, fiindcă dacă nesfântul (cu aceleași patimi ca ale canonizatorului) este canonizat îi confirmă oficial patimile ridicându-i-le la rang de sfințenie. Este posibil ca la această amăgire să contribuie (pe lângă eventualele interese politice, financiare și eretice) și faptul că cel ce se ostenește pentru canonizare l-a cunoscut personal pe nesfânt (astfel că cinstirea lui îi aduce și lui un surplus de cinstire în ochii și urechile oamenilor prin faptul că a fost „ucenic de Sfânt”). De aceea, în general, canonizările se fac la cel puțin două trei generații după adormirea Sfântului ca să nu se favorizeze „nepotismul” în canonizare.
În cinstea tuturor acestor Sfinți din veac, Leon, preaînțeleptul și vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreață și foarte frumoasă înăuntrul cetății Constantinopolului, aproape de biserica Sfinților Apostoli. După cum se spune, el ar fi zidit această biserică pentru Teofana, soția lui cea dintâi, care ar fi bine-plăcut lui Dumnezeu în chip desăvârșit, petrecându-și viața, lucru de mirare, chiar în mijlocul tulburărilor și al palatelor împărătești. Astfel, după ce împăratul a făcut cunoscut Bisericii scopul său, aceasta nu s-a plecat voii lui. Adică, s-a împotrivit îndată părerii împărătești, sub cuvânt că nu este cu cale a număra între Sfinți, și a cinsti numaidecât pe Teofana, în așa fel încât să i se sfințească chiar și o biserică, peste măsură de frumoasă, celei care până ieri, numai cu câteva zile mai înainte, trăise sub ispita înfumurării și a desfătării împărătești și că, deși a bine-plăcut lui Dumnezeu, totuși încă nu a sosit vremea a i se da cinstire și închinare ca unui sfânt. Preaînțeleptul împărat, împărtășind părerea întregii Biserici, a hărăzit Tuturor Sfinților biserica zidită de el, zicând: «Dacă și Teofana este sfântă, să fie și ea socotită cu toți Sfinții».
http://acvila30.ro/duminica-tuturor-...-acestei-zile/
***
De ce oare Părintele Arsenie Boca s-a arătat unui pustnic Athonit zicându-i cu multă durere:
„Roagă-i părinte pe oameni să nu mă mai cinstească ca Sfânt. Nu fac altceva decât să-mi sporească chinurile!
”
?
https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/ar-vrea-pr-arsenie-boca-sa-fie-canonizat/
Are multă semnificație rugămintea lui dureroasă. Printre multele ei sensuri tainice să încercăm să desprindem câteva.
Chinurile îi sunt sporite de cinstitorii lui fiindcă slăvindu-l pe el în deșert (ca om pentru faptele sale) este în realitate batjocorit și păgubit de slava cea adevărată:
Mat 6:1 ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.
Mat 6:2 Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor.
În cazul cinstirii Sfinților (ale căror fapte sunt împreună-lucrări cu Dumnezeu, deci sunt faptele lui Dumnezeu) prin omul de fapt slăvește pe Dumnezeu, pe Dumnezeu în Sfinți și pe Sfinții în Dumnezeu și, prin aceasta, Sfinții și cinstitorii lor primesc spor din slava cea adevărată sau energiile necreate, care vine din belșug (atât în cer, cât și pe pământ) pentru dragostea dintre oameni în Hristos.
Cei ce slăvesc omenește, prin aceasta iubesc slava de la oameni, se pătrund de ea, se îmbolnăvesc de ea și, astfel, devin neputincioși în a mărturisi pe Hristos, pierzând efectul vindecător (netrecător) de la slava lui Dumnezeu:
Ioan 12:42 Totuși și dintre căpetenii mulți au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniți din sinagogă; 12:43 Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu.
Slăvirea omenească se face după criterii omenești, pentru faptele văzute din afară, făcute după părerea și (ne)credința omenească, pentru ochii omenești. Aceasta încarcă pe slăvitor slăbănogindu-l cu un surplus din duhul lumii și întunericul nerațional al patimilor lucrate de demoni în nesfânt. I se vatămă astfel ireversibil mintea care va spori mai departe în neștiință și cunoștință mincinoasă devenind astfel ca o marionetă (manipulată prin sforile falsei smerenii) de către puterile diavolești.
Slăvirea dumnezeiască se face prin și pentru lucrarea credinței adevărate care mută mintea la cele nevăzute, deci neslăvite de om, dar văzute de Hristos care privește în ascuns și în adânc, fiindcă făcute chiar de El în om. Astfel că adevărata slăvire aduce în chip puternic rațiunile vindecătoare dumnezeiești care au lucrat în Sfânt și iradiază din el, vindecând prin dorință și înțelegerea celui ce slăvește. Prin aceasta mintea slăvitorului duhovnicesc (care îi conduce firea) va ști ce să facă ca să-și mântuiască sufletul și harul Sfântului Duh va lucra prin libertate cu putere în cinstitorul adevărat al adevăraților Sfinți.
Slăvirea omenească are un efect și după moarte asupra sufletului care nu a fost întărit în slava lui Hristos din timpul vieții, ci slăbit prin criterii și mentalități lumești. Omul este astfel chinuit fiindcă lipindu-se mai mult de lume, lucrarea și slava ei văzută, este mai tare despărțit de adevăratul Dumnezeu și slava Lui cea negrăită.
Mat 6:24 Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona.
Cel ce primește sau dă slavă omenească altui om își pierde astfel adevărata credință, devenind necredincios:
Ioan 5:43 Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi. 44 Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?
Prin slăvirea omenească se aduce slavă de fapt lipsei slavei Dumnezeiești (a harului) și se înlocuiește cinstirea firii restaurate prin har cu cinstirea firii stricate. Se slăvește astfel stricăciunea demonic-omenească în locul nestricăciunii Dumnezeiesc-omenească.
Cei care îi vor urma exemplul nesfântului se vor vătăma și din cauza lucrării ce a practicat-o el (care în realitate desparte de Hristos deși mimează sfințenia) asemănându-se cu el în neasemănarea lui cu Hristos.
***
Această boală este pricinuită atât de nesfânt (mai ales dacă și-a dorit și a lucrat în sensul de a fi cinstit de oameni) prin exemplul lui rău (ce mimează sfințenia dar îndepărtează de la adevărata credință), dar este pricinuită și de cei ce îi pun la cale canonizarea. De aceea se sporesc chinurile (unele pe altele în progresie personală) tuturor celor implicați în acest grav păcat (în măsura în care se extinde epidemia slăvirii neslăvite a nesfântului, atingând tot mai multe suflete omenești și amăgindu-le spre această cădere cumplită din har).
Este un cerc vicios înlănțuit nesfânt⟹canonizator necanonic⟹cinstitor amăgit⟹cinstitor amăgitor⟹nesfânt.
Dacă nu se rupe acest cerc prin pocăință, el va deveni o hulă circulară în veșnicie care va amplifica progresiv nălucirea îngrozitoare a slavei întunecate a iadului (care torturează prin însingurarea mândră întreolaltă și față de Dumnezeu). Se înlocuiește comuniunea iubitoare a Sfintei Treimi cu înghesuirea blestematei comunități a celor ce se bizuie pe terenul mlăștinos și îngust al sinelui.
***
În măsura în care îl slăvesc pe nesfânt aici (și își pierd astfel mântuirea), în aceeași măsură, ba chiar mai mult, îl vor blestema adepții lui în veșnicie fiindcă le-a pierdut fericirea. Chinul său (datorat faptului că nu a lucrat adevărul în viața sa) va fi sporit de prezența lângă sine a celor chinuiți datorită amăgirii sale și de blestemele lor la care nu va putea răspunde decât cu alte blesteme învinovățindu-i pe ei că nu au cercetat Sfinții Părinți și s-au lăsat înșelați de propriile lui păreri. Se vor învinovății unii pe alții, însă fără posibilitatea vreunei ușurări ce nu poate veni decât printr-o pocăință reală. Ceea ce ar fi trebuit să facă aici (lucrarea adevărului în viață, apărarea de amăgire prin urmarea Sfinților Părinți și pocăința pentru părăsirea lui Dumnezeu) acolo le va fi un chin nemângâiat deoarece starea lor încrâncenată (în ireversibila alegere de sine și părăsire a lui Dumnezeu) le va vădi vina dar nu spre străpungerea de sine (fiindcă ei nu s-au obișnuit să lucreze așa), ci spre o mai mare ură a celor care s-au făcut părtași odinioară la îndulcirea de sine (și care au contribuit prin aceasta la vicleșugul cercului vicios).
Câtă vreme nu are loc Judecata de Apoi ucenicii care încă nu au murit se mai pot schimba în bine și lepădându-se de amăgire pot ușura astfel chinurile celui vinovat pentru ea. Noi suntem responsabili și pentru suferința celor dinaintea noastră (în măsura în care le urmăm pilda rea sau bună), dar și cercetați pentru consecințele faptelor și învățăturilor noastre în urmași. Cu cât sunt mai mulți afectați de faptele și învățăturile noastre rele, cu atât ne vom chinui mai mult datorită responsabilității noastre în a-i îmbolnăvi (și datorită rănilor care le pricinuim firii noastre comune, ce se răsfrâng și în noi). Cu cât mai puțini sunt loviți de gândirea noastră rea răsuflăm ușurați fiindcă nu îi avem pe conștiință și pe aceia.