[GMihai]

În prealabil postat de delia31

Eu cred ca pana nu traim / acceptam experienta propriului iad al suferintei, ca singura cale de a-L intalni pe Hristos chiar acolo, fiindca in iadul fiecaruia S-a coborat de bunavoie, asteptandu-ne, nu avem nicio iesire din dialectica asta dramatica.
Sensul suferintei nu poate fi inteles prin nicio pledoarie, oricat de geniala ar fi. Dumnezeu ni-l descopera doar daca ne acceptam conditia de creaturi lipsite de orice autonomie in afara Creatorului.

Dar nu-i vorba numai de suferinţa noastră. Eu am adus ca exemplu suferinţa altora, şi în special a unora lipsiţi de capacitatea de a "accepta". Am mai spus-o şi o repet: sunt oameni care, confruntaţi cu diverse drame şi tragedii, şi-au pierdut uzul raţiunii, mai pe româneşte spus, au înebunit de durere şi şi-au luat viaţa. Care-i vina lor că nu se pot ridica la înălţimea exigenţelor creştine, că nu mai pot conştientiza sensul suferinţei, întâlnindu-L pe Cristos în propria suferinţă şi în suferinţa copiilor lor etc. etc. etc. ? E uşor să-i dăm ca exemplu pe aceia care l-au găsit pe Dumnezeu în închisoarea de la Piteşti, sau în lagărele de concentrare, dar ce facem cu toţi ceilalţi ? Şi care este proporţia celorlalţi ? Să ştiţi că atunci când se deschideau camerele de gazare, imaginea nu era a unor oameni care îşi acceptaseră suferinţa şi îl întâlniseră pe Dumnezeu.

P.S. Găsesc că acestea sunt variante mult prea facile de a pune capac discuţiei: "Dumnezeu ştie mai bine decât tine" (varianta lui Cătălin), sau "dilemele tale îmi amintesc de Fraţi Karamazov, Ivan a înebunit, iar Alioşa a ieşit învingător"...

P.S. 2. Îmi pare rău că insist cu aceste chestiuni, şi îmi cer scuze dacă cineva se simte inconfortabil datorită insistenţei mele, dar aceste probleme nu sunt invenţia mea.