Viaţa e o lecţie de smerenie şi moartea, examenul.
Am înţeles asta târziu... dar, nădăjduiesc, că nu prea târziu...
Viaţa e o lecţie divină dacă e trăită în simplitatea ei, dacă nu e înjugată la vre-o iluzie sau alta ...Dacă viaţa rămâne liberă... Libertatea ei fiind singura noastră libertate reală...
Dar, noi din copilărie îmbrăcăm viaţa, o pieptănăm, o fardăm, după asemănarea "oamenilor mari" despre care, la adolescenţă, vom înţelege că au trădat viaţa: că au înlocuit-o cu altceva... Un "altceva" în faţa căruia, ca adolescenţi, ne răzvrătim, protestăm, devenim obraznici!!! Iar, apoi, pentru viclenele daruri ale lumii "oamenilor mari" ca amorul, banii, cariera, plăcerile, pe care le acceptăm pentru că, oricum, nu vedem altă posibilitate, vindem şi noi viaţa, ca şi părinţii noştri... Devenim, pe nesimţite, duşmanii ei... în aşa fel încât, dacă arunci o privire lucidă asupra lumii descoperi un imens lagăr de concentrare cu un singur deţinut: viaţa. Şi noi toţi, nevroticii gardieni care o păzesc...


Când Îl întâlnim pe Hristos descoperim că există şi o altă posibilitate ! Că se poate să nu trădezi viaţa, să n-o vinzi... Că următoarea vârstă după copilărie ar trebui să fie sfinţenia, nu urât mirositoarea noastră maturitate... Că viaţa te învaţă smerenia şi smerenia te învaţă să trăieşti, adică, să rămâi, pururea, în viaţă... Care trece prin moarte, nu se opreşte în ea, ci îşi continuă drumul: în moarte rămânînd tot ce nu-i aparţine, tot ce, ne-smerindu-se, nu s-a contopit cu viaţa...
Viaţa, în desăvârşita Sa umilinţă, curge prin adâncul inimii noastre... Şi, cu dragoste şi gingăşie, începe să înveţe pe oricare dintre noi să fie viu, când o strigăm pe nume...
Şi Numele ei este Iisus.




Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.