Da, Andrei, ai dreptate ca de multe ori e si o problema financiara, dar in general nu e, ci e din comoditate sau ca sa le ramana urmasilor cat mai multi bani. Iar cateodata e chiar necunoastere a situatiei si nedeschidere pentru a intelege altceva. Eu am un astfel de caz in inima mea si am suferit mult din cauza asta. Profesorul de matematica al mamei mele, cu familia caruia ramasesem in relatii de prietenie, ajunsese si nu mai avea posibilitati financiare la pensie. Traia impreuna cu sotia din ce-i dadeau unul si altul, iar copiii lor cred ca asteptau sa moara odata ca sa le ia apartamentul. Ei ar fi putut sa-l vanda sau sa inchirieze o parte din el ca sa se descurce, dar nu-i lasau copiii.
Cand a murit, asta era acum vreo 8 ani, copiii au zis ca il incinereaza, ca asa a dorit el. Lupte de lamurire cu familia mea (eram destul de apropiati), cu fostii lui elevi, ei ziceau ca oricum nu au posibilitati financiare. Pana la urma s-au gasit doua locuri unde ar fi putut fi inmormantat (si in Bucuresti si langa), s-a facut o cheta pentru a cumpara cate ceva pt inmormantare, dar copiii au zis nu, un NU categoric, ca ziceau ei "asta a fost dorinta tatalui". La fel s-a intamplat mai tarziu si cu mama lor.
Dar au trait copiii drama la incinerare. Unul din copii a fost pus sa se uite la toata incinerarea (trebuie cineva sa vada ca intr-adevar s-a facut, ca sa nu fie luat corpul pentru teste sau altceva) si asta l-a socat putin, fiindca zicea ca i-au cerut permisiunea sa-l dezbrace ca sa-i ia lucrurile cel care lucra acolo si...sa-ti vezi tatal dezbracat arzand in fata ta ca asa ai vrut tu, cred ca e oribil. Apoi, cand au iesit ceilalti s-a vazut fum deasupra locului de incinerare si si-au dat seama ca asta e tot ce a mai ramas din tatal lor. Socul dat de mustrarea constiintei a fost pe moment, dar apoi au uitat si la cativa ani au repetat "experimentul" si cu mama lor. Asta arata foarte clar ca daca nu e pocainta, omul nu se indreapta, ci pacatul devine starea lui de vietuire.
Eu nu m-am dus la incinerari, mi-au povestit parintii mei care erau foarte tristi, dar si eu am o mare suferinta in inima mea ca nu pot sa-i trec pe acesti oameni pe un pomelnic, sau la o pomenire a celor adormiti. Ii pomenesc in rugaciunile mele personale, dar astea sunt nimic pe langa rugaciunea in Biserica. Regret si acum ca nu s-au facut atunci presiuni ca sa le schimbe dorinta copiilor. Dar acum...e prea tarziu. Spun toate acestea ca daca e cineva care ar dori sa faca asa ceva, sa stie dinainte ce drama va lua cu el.
Elena
|