View Single Post
  #13  
Vechi 02.06.2012, 20:16:14
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

CAPITOLUL V

Viata pierderii si aflarii (II)

,,Hristos a venit in lume ca Mesia, asadar ca Mantuitor si mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. Si savarseste lucrarea aceasta apropiindu-se de om ca aproape al lui. Se infatiseaza ca flamanzind, insetand, strain, gol, bolnav, in inchisoare, avand asadar nevoie de ajutor, ospitalitate si sprijin. Mai mult, nu Se margineste la cineva sau la cativa, ci Se imparte in mod neimpartit si Se afla deopotriva in toti si in fiecare. Tine de om faptul de-a primi sa raspunda la venirea Lui. Si daca aduce lui Hristos hrana, apa, adapost, ajutor, atunci Hristos insusi i Se face lui hrana, apa, adapost, ajutor si viata si sociale ale oamenilor dimensiuni teologice. in persoana aproapelui exista Hristos insusi. De aceea orice aducem aproapelui, aducem lui Hristos, dupa cum si refuzul de-a sluji aproapelui constituie refuzul de-a sluji lui Hristos. Adevarata viata a omului se afla in persoana aproapelui sau. In perspectiva aceasta ospitalitatea ocupa in viata crestina locul cel mai inalt.

Biserica il cheama pe om sa priveasca rautatea sau neputinta celuilalt ca a sa proprie si sa o combata in sine insusi. Cu atat mai mult il face, desigur, sa lupte impotriva propriilor lui rautati si neputinte, ajungand pana la ura de sine. Ura de sine, ca ura fata de pacatul care se incuibeaza inlauntrul omului, il curateste de rau.Iubirea crestina nu este o notiune abstracta, ci este legata de persoane concrete si de o umanitate concreta. Pentru Hristos aproapele este omul concret sau umanitatea concreta si nu notiunea abstracta a omului sau a umanitatii. Iar iubirea catre Dumnezeu are caracter personal. Trairea ei se realizeaza la nivelul comuniunii persoanelor: a lui Dumnezeu si a aproapelui. In Dumnezeu se afla plinatatea iubirii. Iubirea catre Dumnezeu, ca iubire catre arhetip, face adevarata si iubirea catre icoana (chipul) Lui, omul. Dimpotriva, despartirea de Dumnezeu distruge si iubirea fata de aproapele. Destrama comuniunea adevarata si da nastere singuratatii, care poate exista chiar in cazul unor mari densitati de populatie.

Trupul lui Hristos este spatiul mantuirii si al punerii in valoare a potentialului omului. Credinciosul care traieste ca madular al trupului lui Hristos participa la bucuria si tristetea aproapelui sau. Priveste aspiratiile celuilalt ca propriile sale aspiratii si realizarile proprii ca realizari ale intregului trup. Acest fapt necesita, insa, sfaramarea cochiliei izolarii egoiste si incetarea potrivniciei fata de aproapele. Credinciosii se unesc in trupul lui Hristos ca madulare inseparabile ale lui. Sfintirea fiecaruia capata dimensiuni universale, pentru ca in persoana lui este recapitulata intreaga lume.Lumea este asemenea unui spital in care fiecare sufera de o anumita boala. Cand crestinul se ingrijeste de vindecarea sa, nu il osandeste pe celalalt de boala lui. Cand uita de adevarul acesta, uita de fapt de insusi scopul sau.

Credinciosul e dator sa aiba inima curata. Iar cel ce are inima curata ii vede pe ceilalti buni. Curatia inimii omului se adevereste "cand pe toti ii considera buni si nu vede pe nimeni care sa ii fie necurat sau spurcat". Gandurile pe care le cultiva cineva despre aproapele sau sunt revelatoare pentru sine insusi. Iar dupa felul in care se raporteaza la aproapele poate fi inteleasa propria sa stare duhovniceasca. Cultivarea gandurilor bune nu inseamna incapacitatea sau neputinta distingerii oamenilor sau a lucrurilor, ci maturitate duhovniceasca, iubire reala si cuget smerit. Gandurile bune cultiva relatii personale pasnice, influenteaza pozitiv mediul social si determina in mod analog fiecare situatie ift parte. Din contra, gandurile rele il rod pe om inlauntrul sau, tulbura relatiile lui personale si determina negativ diversele situatii prin care trece.

Iubirea adevarata nu se margineste la prieteni, ci ii cuprinde si pe vrajmasi. Iubirea de vrajmasi constituie o caracteristica esentiala a iubirii crestine. Este piatra de incercare cu care i se verifica si i se constata in general existenta. Si aceasta se intampla pentru ca iubirea crestina nu este determinata de oportunitati si interese personale, ci de libertate si caracter dezinteresat: "Si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fii Celui Preainalt, caci El este bun cu cei nemultumitori si rai". Iubindu-si vrajmasii, crestinul inlatura impartirile, traieste unitatea firii omenesti si devine universal.

La iubirea aceasta omul nu ajunge dintr-odata, ci treptat. Cand un parinte nevoitor a fost intrebat cum trebuie infruntat vrajmasul, a raspuns: Daca vine cineva sa te ucida, legea nu te condamna daca il ucizi tu aparandu-te. Dar in loc sa il ucizi, te poti purta mai omeneste si sa il scoti din lupta ranindu-l. Daca, insa, ai taria duhovniceasca necesara si il infrunti cu rugaciunea, atunci faci cel mai bun lucru.

In sfarsit, crestinii nu se pot considera pe ei insisi iresponsabili pentru purtarea celorlalti. De altminteri aceasta nu este rupta de purtarea credinciosilor fata de aceia. Daca viata credinciosilor este corecta, ii invata pe ceilalti si actioneaza binefacator asupra dispozitiilor si comportamentului acelora. Un cuvant atribuit Sfantului Apostol Matia spune: "Daca va pacatui vecinul celui ales, a pacatuit cel ales; caci daca acesta s-ar fi purtat precum porunceste cuvantul, si vecinul si-ar fi pazit viata spre a nu pacatui". Iar, dupa Sfantul Ioan Gura-de-Aur, daca ar fi crestinii intr-adevar credinciosi, n-ar mai exista necredinciosi. Ceilalti sunt oglinda noastra.

Pozitia crestinilor in lume este analoaga pozitiei preotilor in Biserica. Precum preotii sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea credinciosilor, asa si acestia, ca "preotie imparateasca", sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea lumii. Intelesul "preotiei imparatesti" este direct legat de participarea credinciosilor la slujirea proroceasca, arhiereasca si imparateasca a lui Hristos, precum si de raspunderea lor de a da marturia credintei lor lumii, sa se roage pentru ea si sa se ingrijeasca de intoarcerea ei la Dumnezeu. Viata si activitatea crestinilor trebuie sa fie calauzite de duhul iubirii aratat de Hristos. Lucrarea lui Hristos ca mijlocitor intre Dumnezeu si oameni este continuata de Biserica, adica de trupul Lui care ii are drept madulare pe toti credinciosii."(Georgios Mantzaridis,preluare de pe crestinortodox)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE SAMBATA SEARA

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 02.06.2012 at 20:41:18.
Reply With Quote