View Single Post
  #14  
Vechi 03.06.2012, 19:35:24
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

CAPITOLUL VI

Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului (I)

,,Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalității omenești. Aceasta este învățătura fundamentală a Părinților Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu și cu aproapele, ba chiar și cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă și utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, ea nu încercă să pătrunda în așa-numitul subconștient pe cont propriu, cu ajutorul rațiunii ci încercă să-l invete pe credincios țina poruncile lui Hristos în viața iar încercând să țina poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaște pe Dumnezeu), cu toate patimile și păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafață’. Urmează apoi o lungă strădanie a vindecării acestor patimi.Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită și omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-și împlinește rostul său adânc pe pământ, adică părtășia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase și psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie și o căutare tragică.

După învățătura Părinților, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-și raportează viața la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul și prin voința Creatorului, sufletul nu își încetează niciodată existența, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăiește într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmație arată deosebirea față de vechile idei filozofice despre suflet, dar și față de pozițiile psihologice moderne.

De bună seamă că sufletul și trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinții spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroșit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuși fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ și trupul, tot așa cum boala trupului molipsește uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deși sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primește să urmeze sufletului, din pricina patimilor, și astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deși sufletul se simte mai curând sănătos, totuși trupul se simte bolnav și slăbit. Se adeverește atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem ști ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce privește corpul, dacă omul urmează un tratament greșit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă și cu viața sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinții Părinți răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de rațiune. Iar boala este întunecarea minții. Și vindecarea este luminarea ei.Pentru a înțelege mai bine aceste concepte de inspirație evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:

“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, și trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, și trupul tău e întunecat. Așadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).Așa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot așa și mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcționează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se folosește în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât și de aproapele său pentru a-și întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de neliniște. Sunt creștini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aș avea copii mai buni, dacă soția mea nu ar fi făcut asta și asta, dacă…, dacă…, probabil că aș fi dus o viață creștinească”. Aproape toți avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuiește este una lăuntrică, interioară. Și aceasta este întunecarea minții deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viață. Când însă mintea este eliberată prin metoda și tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte inceputul urcusului spre Inviere.

Luminarea minții ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât și în întristare, în fericire și în nefericire, în necaz și în alinare, în așa-numiții oameni buni și în așa-numiții oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alții socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alții iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.Așadar, problema principală a omului este cum să învețe să-și vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemnițarea și întunecarea minții.

Ce este întunecarea minții? Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate energiile lăuntrice ale sufletului și ale trupului se tulbură. Despărțirea minții de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcționări a minții, atât patimile trupului, cât și cele ale sufletului se dezlănțuie. Și diavolii, sau îngerii căzuți, care au minți mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc și mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei știu că, dacă întunecă mintea, pot cu ușurință să-l împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginației și a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.

Cu cât omul este mai bolnav sufletește, cu atât imaginația sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice și se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile și toate imaginile sale fantastice. Dis-funcția psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minții.

Vindecarea sufletului.Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociație de oameni buni și evlavioși, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primește oameni bolnavi și vindecă rănile lor duhovnicești. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creștini: prima, a celor netămăduiți sufletește, care nici nu sunt tămăduiți, nici nu știu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creștinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiția ortodoxă și care înaintează statornic spre vindecare. În sfârșit, celei de-a treia categorii îi aparțin Sfinții Bisericii, cei care sunt deja tămăduiți duhovnicește.

Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minții (cum am mai spus, înțeleasă nu atât ca rațiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă și cuprinsă de întuneric trebuie luminată și reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufletește este plin de patimi, stăpânit de gânduri și fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-și întoarcă atenția în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-și tămăduiască mintea.Este foarte important felul în care descriu Sfinții Părinți vindecarea și reînvierea minții. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minții: credința adevărată, conștientizarea bolii, existența unui preot tămăduitor și, în sfârșit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minții, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoință”." (va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL: PLANSUL DE DUMINICA SEARA
Reply With Quote