Mai demult, creştinul mergea la biserică cu conştiinţa că face parte dintr-o comunitate, dintr-o mănăstire, că este mădular indispensabil pentru acea comunitate, pentru acea mănăstire. Avea acea conştiinţă a comuniunii, acea conştiinţa că face parte din Biserică, din Trupul lui Hristos, şi că fără de el Trupul este mutilat. Din păcate, în zilele noastre această conştiinţă s-a stins, cel mai probabil în mănăstiri s-a mai păstrat.

Primul act al Liturghiei nu este "Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor", nici măcar Proscomidia, ci este taina adunării.
Sfântul Dinonisie Areopagitul numeşte Liturghia, în ierarhia bisericească, Taina Adunării, şi aşa era numită în Biserica veche.

Un cuvânt edificator în acest sens din Constituţiile Apostolice: "Când înveţi, episcope, porunceşte şi îndeamnă poporul să vină în continuu la Biserică dimineaţa şi seara în fiecare zi şi să nu lipsească deloc, ci să vină permanent în adunare şi să nu mutileze Biserica amputând de un membru Trupul lui Hristos. Căci nu numai cu privire la preoţi s-a spus: "Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte", ci fiecare dintre laici să le audă socotind că s-au spus de Domnul cu privire la el însuşi. Fiind, aşadar, mădulare ale lui Hristos, nu vă risipiţi neadunându-vă, având cap pe Hristos care, potrivit făgăduinţei, este cu voi şi are comuniune cu voi. Nu fiţi nepăsători faţă de voi înşivă. Nu-L lipsiţi pe Hristos de mădularele Lui. Nu divizaţi trupul Lui. Nu risipiţi mădularele Lui. Nu preferaţi cuvântului dumnezeiesc nevoilor vieţii, ci adunaţi-vă în fiecare dimineaţă şi seară în casele Domnului."