Citat:
În prealabil postat de maria32
multumesc inca o data LaPetitMoc. Nu sunt demoralizata si nici suparata pe ce a scris Alin. Nu este decat realist si e mult adevar in ceea ce a scris.
Insa, asa cum spuneai si tu, un crestin stie ca ceea ce la oameni nu este posibil la Dumnezeu este posibil.
Acum sunt ceva mai senina caci mama are o perioada mai linistita, insa m-am obisnuit sa nu ma culc pe-o ureche, caci deja o tine din ce in ce mai putin aceasta stare de "acalmie" si de relativa si aparenta liniste.
Asa ca... rugaciune si cu Dumnezeu inainte. Trebuie cumva sa gasesc cele mai bune solutii. Oricum, aceasta este crucea noastra si Dumnezeu ne-a dat-o cu un scop.
|
Sa nu ma intelegi gresit, draga mea. Nu eram contra ideilor expuse de Alin, ci doar subliniam ca prea multi "nu" dauneaza psihicului unui om deja foarte coplesit de situatie.
Stiu ce inseamna sa fii in preajma unui astfel de bolnav. Ai intotdeauna un sentiment de uriasa mila pentru faptul ca nu se poate ajuta de peopriul creier ca sa traiasca normal, amestecat cu o revolta involuntara in momentele de criza (revolta de propria neputinta de a ajuta, de a intelege cum poate fi ajutat). Cand omuletul acela coplesit de atatea boli intra in criza (erau uneori zile intregi la rand), nu stiam ce sa fac altceva decat sa-i vorbesc calm, sa trec totul pe un ton de gluma (cream glume din panica si disperarea lui), sau imi veneau in minte cuvinte de-ale psihiatrului de la sedintele de terapie unde ne duceam impreuna. El lua in serios cuvintele medicului, si cateodata reuseam sa-l scot din criza amintindu-i ce i-a spus medicul.
Acum e liniste si pace, spui. Slava Domnului! S-o tina linistea si pacea cat mai mult cu putinta! Te imbratisez!