View Single Post
  #9  
Vechi 09.08.2014, 16:55:36
Ioan_Cezar Ioan_Cezar is offline
Banned
 
Data înregistrării: 17.06.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.632
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Mihnea Dragomir Vezi mesajul
Urcusul spiritual este o aventura a fiecaruia. Un parcurs nu seamana cu altul. Totusi, dupa ce am citit diverse relatari de "memorialistica spirituala", pot spune ca, in linii foarte generale, de cele mai multe ori, urcusul spiritual cunoaste 4 faze sau trepte in raportul sau cu Taina Spovezii.

-in prima faza, de credinta prea slaba, necesitatea Tainei este negata. Sa-i spunem "faza protestanta", adica de protest fata de recomandari babesti ale unor autori venind din "intunecatul Ev Mediu". Spovada este o "practica obscurantista", o interpolare in raportul "liber si personal" cu Dumnezeu. Uneori, penitentul devine exeget, face arheologie biblica, intreband "cand s-au spovedit Sfintii Apostoli ?" Drept care crestinul nostru nici nu se spovedeste. Ori, daca o face (rar, in orice caz), marturiseste mai degraba pacatele altora decat pe ale lui.

La urma urmei, de ce sa mearga la spovada daca e deja iertat ?

-in faza a doua vorbim de suprascrupulozitate. Penitentul ajunge in cealalta extrema, a ispitelor de dreapta. Spovada pe care tocmai a facut-o dimineata, seara i se pare invalida. Daca Dumnezeu nu l-a iertat ? Fiindca a uitat sa spuna cutare pacat. Fiindca spunandu-l, a uitat sa precizeze cutare circumstanta. Fiindca nu a indeplinit intocmai canonul la spovada dinainte, aceea de saptamana trecuta. Fiindca nu s-a spovedit sub patrafir ori pentru ca a baut apa de la chiuveta inainte de a se spovedi. Aflat in aceasta faza, omul nostru e atacat de superstitii de tot felul. Daca faptul ca i-a cazut din mana hartia cu rugaciunile e un semn ? Fara doar si poate, acesta e un pacat mare, care trebuie spovedit.

Si atunci, se naste intrebarea: daca spovada nu este niciodata cum trebuie, de ce sa mearga la spovada ? Si spovedindu-se in acest mod carent, cum poate primi Preasfantul Sacrament cu vrednicie ? Mai bine sa se abtina!

-in faza a treia, credinta penitentului nostru este iarasi zdruncinata. De asta data nu prin ignoranta, ca in prima, ci printr-un fel de suprasaturare. Este akhedia, plictisul si lenea spirituala care se instaleaza. Penitentul se indeparteaza nu numai de la spovada, ci de la practica de credinta in general. Daca isi mai face rugaciunile, lucru care devine deosebit de anevoie si, i se pare lui, fara rost, atunci le face formal, fariseic si nu gaseste in ele niciun fel de gust. Lispit de ravna, penitentul isi da seama ca nu ar actiona in buna constiinta daca s-ar duce la spovedit. Drept care, nici nu se mai duce.

-in faza a 4-a, in sfarsit, putem vorbi de o practica de credinta normala si de un raport normal cu Sfanta Spovada. Singurul risc este, acum, pentru confesor: are de-a face cu un penitent care a venit sa marturiseasca un singur pacat. Fata de ce a auzit inainte, de la ceilalti, acesta i se pare de-a dreptul banal. Desigur, Sarsaila ataca si in faza aceasta si nimeni nu trebuie sa creada, atata vreme cat respira, ca e scutit de lucrarea viermelui neadormit, ci toti trebuie sa avem limpede in minte ca, asa cum urcusul e deschis oricui, si coborasul e mereu o posibilitate. Si, de regula, se face mult mai rapid. Daca primul e asemenea unei ascensiuni pe un munte, al doilea e asemenea aluncarii pe un tobogan.
Îmi place descrierea celor 4 faze pe care ai schițat-o aici, îmi place în primul rând pentru că ține de ceea ce eu aș numi "o psihologie a credinței" (sau, ca să mă bat singur peste gură, "psihologia fâțâitului prin lăcașurile de cult").
Etapele pe care le descrii sunt așezări psihologice față de o Taină. La început negare, apoi îndoială punctată de momente de scrupulozitate extremă, apoi plictisul față de fosta "jucărie nouă" și, în fine, o ultimă ipostază - cea a unei lămuriri și a unui echilibru lipsit de ifose ori patos.
Punctul nevralgic al unei astfel de abordări îl reprezintă tocmai caracterul ei psihologic (limitat și, în caz de perseverare, vădit neavenit).
Or, pentru a ieși din închisoarea sinapselor noastre, pentru a avea în mod real o viață de credință (iar nu una de jocuri psihologice care se învârtesc ca un fluture în jurul becului atrăgător al credinței), ei bine, e nevoie de ceva cu adevărat tainic, care nu e din lumea aceasta.

De Harul Duhului Sfânt.
Când începe lucrarea Harului în om, discursul psihologic trebuie să lase loc discursului duhovnicesc.

Atunci când inima omului se deschide cu adevărat înaintea lui Hristos, când harul e cu adevărat primit și începe lucrarea lui în sufletul omenesc, descrierile noastre psihologice trebuie să înceteze, pentru că e vorba despre cu totul alt fel de viață sufletească. Una care scapă psihologiei.
Mai degrabă vom vorbi atunci despre ce se întâmplă cu omul sub lucrarea harului și ce se întâmplă cu omul când harul se retrage. (Nu știu foarte bine cum e în BC, dar la noi Biserica oferă credincioșilor o minunată comoară patristică pe această temă - de la Sfântul Isaac Sirul ori Simeon Noul Teolog până la, să zicem, Gheron Iosif Isihastul legat de care sunt fericit să recomand din nou cartea "Starețul meu Iosif Isihastul" unde sunt descrise pe larg mișcările sufletului atât sub lucrarea Harului cât și procesul retragerii și al părăsirii omului de către Har, în scop pedagogic și desăvârșitor.)
Treptele înaintării duhovnicești sunt infinite și se petrec înlăuntrul tuturor Tainelor, iar sufletul se modelează precum fierul sub foc, ajungînd cu vremea și cu nevoințele să devină una cu focul...

Cât privește suprasaturarea și duhul akediei, permite-mi să-ți atrag atenția asupra unei posibile compilări fără voie care, probabil, ți-a scăpat în viteza desfășurării mesajului.
Suprasaturarea este o întâmplare a persoanei, ține de însușirile omului, e reacția lui proprie în raport cu un stimul (de orice fel ar fi). În funcție de unele însușiri personale fiecare deține un prag dincolo de care începe să se manifeste suprasaturarea.
Akedia nu ține de om ci e duh din afara omului. Acest duh vine și îl ispitește pe credincios, făcîndu-l (dacă acceptă colaborarea cu simțământul sugerat, dacă pune la suflet sugestia vicleană) să se simtă plictisit, îmbâcsit, sătul etc.
E drept că akedia și trândăvia sunt legate, primul fiind prilejuitor al celui de-al doilea (în caz că omul nu se apără prompt cu armele Duhului ci se lasă momit și subjugat de șerpeasca sugestie), însă e limpede că vorbim despre naturi distincte: demonul și omul.

Last edited by Ioan_Cezar; 09.08.2014 at 21:37:10.
Reply With Quote