Am refuzat mereu Ioane sa fiu sclavul unui dogmatism arid si plin de moartea impietririi in regula limitata a libertatii Duhului.Insa,pe de alta parte,am inotat cat am putut de departe de pericolul pulverizarii intr-o multitudine de pareri subiective a intelesului unor cuvinte rostite din inima catre alte inimi pe tarmurile insorite ale Galileii,unde cerul este altfel decat in oricare alta parte a acestei lumi,parca a pastrat ceva in el din bucuria si taina acelor inceputuri ale semintei Imparatiei.Nu am putut si nici nu am vrut sa fiu prizonierul unui anume interpretari,am preferat sa las viata din cuvintele Lui sa-si urmeze cursul ei tamaduitor prin istorie independent de egoista mea dorinta de a strange oceanul intr-un pahar de apa.Poate ca acele cuvinte,ale acelui tanar din Nazaret ce a infruntat timpul cu constiinta vocatiei de a fi Fiul Omului si Fiul lui Dumnezeu,constiinta pe care cred ca a trait-o,cum spunea cineva,nu in mod matematic ci la fel cum stii ca oriunde ai fi Tatal tau de iubeste,aceea certitudine tainica si eliberatoare,ei bine,acele cuvinte se scriu cel mai bine nu pe hartie ci in sufletul oamenilor.Dupa cum spunea parca un duhovnic ortodox daca Scriptura s-ar pierde oamenii ar trebui sa o poate rescrie prin vietile lor.Este singurul scop si singura ratiune pe care le consider justificate ca sens al pastrarii acelor cuvinte in istorie.Altfel ele ar ramine doar un frumos vis,dureros de putin posibil, care la primele rationamente ce-l sfasie,la fel cum intrebarile fara raspuns rasar ca niste stanci de sub zapada timpului,acel frumos vis ar fi murit demult,ingropat sub prabusirea interna a insasi elementelor din care s-a nascut:o vie,profunda si cutremuratoare certitudine ca Cel caruia ii spunem ,,Tata"in rugaciune nu este un concept abstract sau rationalizat ci un Tata viu si adevarat,singurul Dumnezeu adevarat.Mereu m-a intrebat cum a fost posibil ca acele cuvinte,cum frumos ai spus tu,prinse in textura relatiei ce a insotit mesajul dintai,sa fi fost parca transformate in ceva strain de ele,in ceva explicabil,prea explicabil,in loc de a le lasa dreptul de a-si pastra si latura lor tainica,nesupusa sclaviei exodului spre ratiune si definire.

Cred,la fel ca tine,ca pe masura imputinarii trairii,litera a luat locul Duhului si regula a luat locul trairii,o traire care pastrata in forma ei aratat de Hristos isi era ea insasi canon.Definim,luam si adaugam pe masura ce ne imputinam,zidurile si praful cartilor iau locul unei mese euharistice intre frati,simpla si curata in simplitatea ei,insotita de rugaciune si trairea bucuriei de a fi copii Lui.Cred ca ceea ce am pierdut cel mai mult este acest lucru,trairea in comunitate si trairea simpla ca a unui copil,am crescut,suntem adulti acum,impreuna si atat de straini unii fata de altii.Frate,cine ne rapeste lumina din noi,cine ne transforma in straini pe cei cate trebuiau sa rupa paine impreuna,iar cel mai mare dintre noi ar fi fost cel cate ii slujea pe toti.Multi spun ca lucrurile trebuiau sa ajunga la forma de acum,trebuiau sa tina pasul cu mersul umanitatii,ca este doar un vis sa poti crede ca vor ramine la simplitatea de atunci.Cred ca de aceea ne tot zbatem atat sa le tinem cu disperare in orezent,sa le gasim mereu justificari si o forma compatibila,pt ca se rateaza trairea lor,oricat de dureros ar fi acest verdict nemilos.Ele isi mentin apa vie din ele in masura in care sunt crezute si traite,altfel ramin doar un pod prea indepartat.

Cuvinte si iar cuvinte,saracie in forma intelectuala,robi ai faraonilor moderni.Frate,prietene,noi cand plecam spre casa,cand ne vom avanta in pustiul construit de noi pentru a-l invinge?Stii Ioane,nu toti vom ajunge la capat,la fel cum s-a intimplat si evreilor,dar este singurul drum care chiar merita facut,restul sunt doar morti anuntate in asteptare.Las in seama altor oameni definirea a ce este bine si ce este rau,eu as vrea,precum acel orb,sa spun ca Cel pe care l-am vazut cand mi-au cazut solzii de pe ochi este Cel care m-a vindecat si nu simt nevoia,in bucuria eliberarii,sa-mi explic asta prea mult.Vreau doar sa ma bucur fericit ca o mica scanteie care se intoarce in mana Tatalui,convinsa ca acolo este locul ei si ca marsul durerii prin pustiu s-a terminat.