[Ioan_Cezar]

Nu aş vrea să par cinic, dar cred că păcatele nespovedite sunt mai numeroase şi adeseori mai grave decât cele spovedite. Cel puţin la noi oamenii de rând, adică la aceia care nu avem o atât de mare lumină încât să vedem tot ce se ascunde în sufletul nostru.
Pentru a conştientiza toate păcatele, care sunt fără număr, mai multe decât nisipul mării, ar trebui să avem puterea lui Dumnezeu de a cerceta inima şi rărunchii omului. O avem?
Cred că Dumnezeu dă fiecăruia, după măsură, să conştientizeze atât cât îi este de folos pentru momentul în care se află. Unii se pot prăbuşi în deznădejde conştientizînd ce şi cât au făcut/gândit/simţit, alţii se pot lăuda cu marea lor capacitate de a se cerceta pe sine, chipurile...

În orice caz, la Spovedanie creştinul ortodox încheie cu o formulare care îl arată conştient că a făcut şi alte păcate, mai mari decât cele spovedite, dar pe care nu a reuşit să le spovedească deocamdată. Pentru că Dumnezeu nu l-a cercetat, mai întâi.
Ca şi imboldul spre rugăciune, zvâcul lăuntric către spovedanie nu e al omului dacă nu a dat mai întâi Dumnezeu harul pentru această mişcare. Domnul propune (rugăciune, spovedanie etc.), omul dispune.

Nimeni nu se poate spovedi complet, oricât de mult ar vrea şi oricât de tare s-ar scotoci pe sine. Din fericire, Dumnezeu ne cere să facem cât putem iar nu cât ne-ar plăcea nouă, visînd că am putea face curăţenie deplină în elanul nostru spre sfinţenie, spre desăvârşire...

P.S. Spovedania, ca şi celelalte Taine, nu este un demers subiectiv, al unei singure persoane, ci un act de relaţie interpersonală. Creştinul nu face singur Mărturisirea, deşi elanul său e resimţit ca personal, dorinţa şi cercetarea de sine sunt şi personale, căinţa îi aparţine etc. Poate că e cazul să accentuăm mai mult rolul duhovnicului: preotul are datoria şi competenţa să ajute pe cel care se spovedeşte, cultivîndu-i intenţia şi completîndu-i travaliul deja făcut - punîndu-i întrebări suplimentare, parafrazînd, sugerînd etc. Spovedania este, asemenea oricărei alte Taine, o împreună-lucrare. Chiar dacă porneşte, aparent de la mine şi, iarăşi aparent, mă are ca actor principal pe mine, cel ce se spovedeşte.
Nu ştiu cât adevăr e în expresia "m-am spovedit" şi cât în expresia "Părintele m-a spovedit"....