View Single Post
  #3  
Vechi 20.12.2019, 08:03:00
geusebie geusebie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 02.11.2016
Mesaje: 15
Implicit

În plus, interpretarea eshatologică a Dumnezeieștii Euharistii prin respingerea sau subestimarea tradiției niptico-isihaste este de asemenea o învățătură postpatristică, străină de învățătura Sfinților Părinți. Trăirea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu în Dumnezeiasca Euharistie se află în strânsă legătură cu participarea creștinului la lucrarea (energeia) curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe care îl tot invocă teologii postpatristici, în Mistagogia lui, nu prezintă doar dimensiunea eshatologică a Dumnezeieștii Euharistii, ci și dimensiunea ei isihastă, ca întoarcere a minții în inimă din risipirea ei în cele simțuale. Prin urmare, iubitorii de Dumnezeu se învrednicesc să vadă cu ochii minții (nous) pe Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, trăirea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu în Dumnezeiasca Euharistie nu poate fi înțeleasă în afara activării harului lui Dumnezeu care se află în inima omului prin Sfântul Botez și Sfânta Mirungere, este ceea ce Părinții numesc sfântul jertfelnic al inimii. Astfel, după cum spunea Părintele Romanidis, nu Euharistia este cea care face ca Biserica să fie cu adevărat Biserică, ci Biserica este cea care face ca Euharistia să fie cu adevărat Euharistie. Cu alte cuvinte, calul – adică dogma și canoanele Bisericii – stă înaintea carului și nu invers. Astfel, suntem îndreptățiți să vorbim de Euharistie ecleziologică, iar nu de ecleziologie euharistică.

A patra părere postpatristică – urmarea celei dinainte – este sublinierea exagerată a caracterului pascal al Bisericii Ortodoxe desconsiderându-se viața de Cruce, adică separându-se taina Crucii de vederea slavei Învierii lui Hristos. Unii teologi postpatristici afirmă că Biserica Ortodoxă este Biserica Învierii, în timp ce „bisericile” celelalte trăiesc Crucea lui Hristos. Este vorba într-adevăr de o separare a vieții bisericești, de vreme ce Crucea lui Hristos este despărțită de Învierea Lui. Astfel, când ni se prezintă slava Împărăției lui Dumnezeu și participarea la slava Învierii desconsiderându-se curățirea și luminarea care înseamnă trăirea tainei Crucii, despărțindu-se Crucea de Înviere, avem de-a face cu o teologie postpatristică care nu este în acord cu învățătura Prorocilor, Apostolilor și a Părinților Bisericii. Din păcate, aceste opinii postpatristice străine Bisericii, pe care nu le întâlnim în textele Sfintei Scripturi și ale Părinților Bisericii și care, în anumite aspecte, sunt speculații asupra unor învățături pe care le întâlnim la Părinți, ne-au fost vărsate în teologia neogreacă și trebuie să o curățim de ele. Părintele Ioannis Romanidis, comentând aceste păreri, scrie că problema teologiei contemporane și viitoare nu este scolasticismul, care a fost deja foarte lovit, ci mai ales părerile despre ontologia persoanei, ecleziologia euharistică și dihotomia dintre teologia tainei Crucii și a vederii slavei Învierii. Aceste lucruri vor fi analizate într-o carte care va apărea peste câteva zile și va prezenta opera și învățătura Părintelui Ioannis Romanidis.

Totuși, însușirea principală și fundamentală a teologilor postpatristici este că discreditează sau neagă tradiția niptico-isihastă a Bisericii și persiflează, mai ales, foarte necuviincios cele despre curățire, luminare și îndumnezeire – nucleul Bisericii Ortodoxe. Părintele Ioannis Romanidis explică în felul următor această mentalitate: „Există părerea că învățătura despre desăvârșire a Părinților Bisericii este de proveniență idolatră și că, chipurile, Părinții Bisericii ar fi fost influențați de aceste distincții dintre curățire, luminare și îndumnezeire, preluate din cultura idolatră. La neoplatonici este clar formulată această distincție și datorită asemănării între cele două, ai noștri au adoptat această poziție, care, în principal, se bazează pe studiile pe care le-au făcut protestanții. Adică, protestanții, de vreme ce au negat monahismul și au adoptat fie determinismul absolut al lui Calvin, fie învățătura lui Luther despre mântuirea omului doar prin credință și sunt inamicii unui monahism al tradiției întâlnite în Occident, întemeiate pe teologia meritelor prisositoare, deci, protestanții, după ce au înțeles că învățătura despre merite este eronată, au desființat cu totul monahismul și castitatea pe care acesta o presupune. Din aceste motive, Luther și mai ales Calvin erau împotriva treptelor curățirii, luminării și îndumnezeirii. Apoi, istoricii protestanți s-au ocupat de această temă și s-au bucurat foarte mult când au găsit extraordinara asemănare dintre învățătura Părinților și învățătura idolatrilor și au afirmat că învățătura despre treptele desăvârșirii e de proveniență idolatră. Și de aceea, ai noștri teologi care se duc cu atâta chef să studieze pe la universități străine – și nu zic să nu se ducă, dar să o facă în mod critic, pentru că ai noștri studiază fără spirit critic – și vezi acum scrierile teologilor ortodocși pline, peste tot vezi această idee că Biserica a fost influențată de idolatri, de neoplatonici și, anume, în ce privește treptele desăvârșirii”.

4. UN EXEMPLU CARACTERISTIC

Ca să vedem cum lucrează așa-numita teologie postpatristică, vom cita un exemplu foarte sugestiv. Este vorba de interpretarea postpatristică a evenimentului Schimbării la Față a Domnului. Evangheliștii descriu că pe Muntele Tabor a strălucit Fața lui Hristos ca soarele și hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Părinții Bisericii învață că și Trupul lui Hristos prin Întrupare a devenit izvor al energiilor necreate ale lui Dumnezeu. În secolul al XIV-lea a avut loc o mare dispută între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam despre natura acestei lumini: dacă lumina aceasta era creată sau necreată. Sfântul Grigorie Palama învăța ortodox că această lumină nu era o a treia putere ascunsă în Hristos, ci era lumina dumnezeirii Sale. Astfel, această lumină era dumnezeiască și necreată, câtă vreme Varlaam afirma că e vorba de lumină creată. În general, Varlaam afirma că lumina pe care o vedeau Prorocii și Apostolii era creată și inferioară rațiunii, de aceea și considera că filosofii care lucrau cu rațiunea erau superiori Prorocilor și Apostolilor care vedeau această lumină. Disputa s-a încheiat prin consacrarea sinodală a învățăturii Sfântului Grigorie Palama și prin așezarea Sfântului Grigorie în rândul Sfinților Bisericii, în timp ce Varlaam a fost condamnat ca eretic. Teologia postpatristică interpretează evenimentul Schimbării la Față a Domnului din perspectiva lui Varlaam și se dezice de învățătura Sfântului Grigorie Palama, acest corifeu al Părinților Bisericii. Despre teologia Sfântului Grigorie Palama teologii postpatristici afirmă: „gândirea lui și întreaga Tradiție patristică orientală începând din secolul al III-lea prin Origen trimite clar la categorii ale filosofiei platonice și neoplatonice. Apoi, omiliile Sfântului Grigorie Palama la Schimbarea la Față a lui Hristos – scriu ei – sunt pline de expresii platonice și platonizante și urmează scheme raționale ale acestor filosofii. (…)

Astfel, potrivit teologiei postpatristice, se impune să părăsim alegorismul neoplatonic și patristic, fără, desigur, să încetăm să îi studiem și să îi predăm în școli pe Părinți, și se impune, de asemenea, să citim Schimbarea la Față din perspectiva unității omului și lumii. Asta înseamnă că trebuie să respingem învățătura Sfântului Grigorie Palama despre lumina Schimbării la Față a lui Hristos, să respingem învățătura Sinodului IX Ecumenic, dar și învățătura tuturor Părinților care au tâlcuit evenimentul Schimbării la Față a lui Hristos, după cum, de asemenea, trebuie să anulăm sau să înlocuim și imnografia Bisericii despre acest eveniment. Potrivit erminiei postpatristice, Ucenicii, în acel moment, pe Muntele Tabor, nu au participat la lumina necreată a îndumnezeirii, după cum au interpretat până acum Părinții Bisericii, ci au cunoscut o lume a deplinătății pe care o trăiesc ca bucurie. „Lumina lui Hristos cu care a strălucit pe Tabor este deplinătatea Lui. Astfel, Hristos strălucește de plinătate și Se deschide prin strălucirea Lui în spațiu, Se adresează lui Dumnezeu și răspunsul lui Dumnezeu provoacă Schimbarea la Față. Strălucea întreg Hristos și deplinătatea Lui i-a inundat ființa cu o lumină care I S-a impregnat în haine. Când cineva există cu adevărat”, scrie mai departe, „adevărul se înscrie pe hainele și podoabele lui, toate strălucesc necondiționat adevărul. Lumina lui Hristos nu e lumina metafizică a lui Grigorie Palama, ci, pe Fața Lui Hristos, Dumnezeu Se arată în transparența omului. Această transparență înseamnă theofania trupului, este prezența lui Dumnezeu în om ca deplinătate existențială, trecere de la opacitate la transparența luminoasă a omului”. Aici, evident, se dă la o parte întreaga teologie despre îndumnezeirea omului.
Reply With Quote