View Single Post
  #4  
Vechi 20.12.2019, 08:49:47
geusebie geusebie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 02.11.2016
Mesaje: 15
Implicit

Astfel, prezența și Schimbarea la Față a lui Hristos între Prorocii Moise și Ilie arată că prin Hristos părăsim o lume pe care aceștia o exprimă. Se spune: „între libertatea poruncilor, pe care o exprimă Moise, și credința într-un Dumnezeu mai presus de orice stihie a lumii, pe care o exprimă Ilie, stă Iisus, veșnicia în trup, adevăr mai presus de fobii și convenții”. Astfel, „Hristos le spune că putem să justificăm existența pământească, de vreme ce murim așa cum am trăit, deschizându-ne conștiința spre durere, spre prețuirea vieții. La fel, Iisus merge spre Ierusalim și spre moarte și va îndura Golgota, pentru că S-a urcat pe Tabor și a avut loc Theofania”. Cererea Apostolului Petru: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una” (Matei 17, 4) este interpretată din perspectiva ascezei eleniste, ca cerere de refugiere în realitatea atemporală sau de a păstra veșnic această condiție fericită, fericirea să se instituționalizeze și să se încorporeze în durată. Acesta este motivul pentru care Hristos nu le satisface cererea. Norul luminos care i-a umbrit pe Ucenici, potrivit acestei erminii postpatristice, constituie o realitate eterică între cer și pământ, energia ei cerească descrie schimbarea luminoasă ca schimbare lăuntrică, în timp ce umbra norului acționează ca văl protector al simțurilor, pentru că Ucenicii nu puteau suporta lumina. Vocea care se aude din nor întinde lumina Schimbării la Față asupra Ucenicilor și a spațiului înconjurător. Slava lui Hristos înseamnă întâlnirea pe pământ a omului și a lui Dumnezeu, un timp al aruncării trecutului în prezentul nostru regenerator.

Din toată această prezentare ermineutică, înțelegem că gândirea postpatristică ne sugerează să vedem evenimentul Schimbării la Față ca pe o propunere a existenței eshatologice care ne renaște spre o nouă viață, nu într-un viitor mântuitor care anulează prezentul, nici la un nivel magico-taumaturgic al dumnezeirii lui Hristos. Este vorba de ethosul Împărăției înțeles ca viață în lume, liberă de greutatea lumii sau ca o existență în care „mâine” constituie o posibilitate deschisă și în nici un caz ca o rânduială strictă, despiritualizată șamd. Acest exemplu arată foarte clar cum lucrează numita teologie postpatristică, încercând să se dezică de Tradiția ermineutică a Părinților și a Revelației, a slavei lui Dumnezeu ca lumină necreată și a îndumnezeirii omului prin participarea la lumina necreată, pe care o consideră neoplatonică, și interpretează evenimentele Noului Testament din perspectiva opiniilor contemporane protestante, biblice și umaniste, străine de Tradiția Bisericii noastre. Prin asemenea păreri este trecută cu vederea întreaga tradiție ermineutică a Bisericii noastre, dar și întreaga ei viață liturgică, se introduce speculația modernă și, în fapt, se protestantizează întreaga Tradiție a Prorocilor, Apostolilor și Părinților, care este experiența și teologia Bisericii Ortodoxe. De la Dumnezeu-Omul Hristos ajungem la omul-Dumnezeu. S-ar putea obiecta că exemplul menționat este izolat și, eventual, extrem, și că nu este acceptat de către teologii postpatristici. Însă realitatea este că acest exemplu este inclus într-o carte reprezentativă pentru teologia postpatristică, după cum menționează autorul acesteia, și este în strânsă legătură cu alte lucrări asemănătoare care au fost acceptate ca reprezentative de un teolog academic care se face purtătorul de cuvânt al acestei teologii. În general, această mișcare numită azi „teologia postpatristică” reprezintă reîntoarcerea în forță a mișcării „neo-ortodoxe” din trecut. Și dacă cercetăm aceste curente constatăm că au puncte de plecare și trăsături comune. Este lesne de înțeles că, precum în teologia scolastică se distingeau diferite tendințe, la fel teologia postpatristică este exprimată de diferite tendințe, pentru că fiecare teolog postpatristic se deosebește de ceilalți.

În fine, teologia postpatristică este străină de teologia Bisericii noastre și este un corp străin în organismul Bisericii. Deja s-au spus foarte multe și ne va spune și următorul vorbitor. Ceea ce telegrafic pot spune este că există trei puncte-cheie:

1. În Tradiția Ortodoxă există o unitate indestructibilă a învățăturii și experienței Prorocilor, Apostolilor și Părinților. (…)

2. Sfinții de-Dumnezeu-văzători au folosit limba epocii lor, ca să îi combată pe eretici și să îi îndrume pe credincioși, dar nu au folosit și modul lor de gândire. Sfântul Grigorie Palama subliniază: „Și cele ale Părinților grăiesc [asemănător] doar exterior, doar în privința cuvintelor, însă în ce privește înțelesurile, sunt foarte diferite. Primii, deci, după cuvântul lui Pavel, au mintea lui Hristos, ceilalți, la rândul lor, vorbesc după intelectul lor omenesc, dacă nu chiar mai rău”, pentru că Părinții au mintea (nous) lui Hristos, în timp ce filozofii, în cel mai bun caz, vorbesc din cele ale intelectului (dianoia) omenesc, iar în cel mai rău caz vorbesc din lucrarea satanică, drăcească. Afirmația că Sfinții Părinți erau neoplatonici sau origeniști constituie o foarte gravă ignorare a teologiei sau chiar, aș spune, denaturarea acesteia.

3. Întreaga bogăție a Părinților a trecut în dogme, în cult și în rugăciunile Tainelor. Astfel, se leagă „lex credenti” de „lex orandi” și probabil acesta este motivul pentru care cei care sunt stăpâniți de idei postpatristice se arată necuviincioși față de cult și rugăciune.

Înaltpreasfințiile Voastre și iubiți frați în Hristos, termin, am sărit peste multe, dar voi termina. Experiența de-Dumnezeu-văzătoare a Sfinților, tradiția isihastă și filocalică și cultul Bisericii contestă părerile postpatristice care discreditează și aceste trei dimensiuni ale vieții bisericești, adică experiența, isihasmul, cultul, și, în esență, protestantizează teologia ortodoxă. Ca să se vadă ce este exact Tradiția bisericească ortodoxă și că este contrară teologiei postpatristice, care se sprijină pe cultură și filozofie, voi menționa, încheind, un exemplu din arătarea lui Hristos către cei doi Ucenici care mergeau către Emaus în prima zi a Învierii. Pe când cei doi Ucenici mergeau spre Emaus în prima zi a Sâmbetei și discutau evenimentele Răstignirii lui Hristos, fiind foarte întristați, S-a apropiat de ei Hristos, necunoscut lor, și a început să le tâlcuiască pasaje ale Sfintei Scripturi potrivit cărora Hristos trebuia să fie răstignit. În timp ce le vorbea, inima Ucenicilor ardea de dragoste pentru Dumnezeu de la harul dumnezeiesc. L-au rugat să rămână cu ei, iar la frângerea pâinii li s-a descoperit că El este Hristos înviat. Evenimentul acesta este deosebit de semnificativ. Este drumul Ucenicilor lui Hristos către Sfânta Liturghie. Hristos este prezent în toate fazele acestui drum, dar Se revelează progresiv. Inimile Ucenicilor ajung să ardă prin tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, deoarece lucrarea (energeia) Cuvântului lui Dumnezeu atinge spațiul lăuntric al inimii și începe rugăciunea. Asta înseamnă că tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu luminează inima omului și urmează revelația, vederea lui Hristos înviat în dumnezeiasca Euharistie. Prin urmare, bucuria vederii lui Hristos înviat se arată tuturor Apostolilor și întregii Biserici.

Teologia postpatristică aspiră să analizeze Scripturile folosind ca instrument rațiunea și nu inima. Vrea Dumnezeiasca Euharistie fără arderea inimii, fără rugăciunea inimii, se referă la ontologia persoanei și nu la urcușul omului de la chip la asemănare, adică la îndumnezeire. Vorbește despre întâi-stătătorul adunării euharistice și nu despre profet, vorbește despre Învierea lui Hristos fără trăirea tainei Răstignirii, care reprezintă tradiția ascetico-isihastă. Aspiră să răspundă la subiectele pe care le pune cultura contemporană și nu se referă la biruința lui Hristos, la biruința creștinului prin puterea lui Hristos împotriva diavolului, a stricăciunii și a morții, se preocupă de lume și nu de transfigurarea omului, vorbește de estetică și artă și trece cu vederea asceza consacrată. Dorește să primească răspunsuri la întrebări ale culturii contemporane și nu se interesează de participarea la slava Crucii și a Învierii lui Hristos. Aceasta este problema teologiei postpatristice și a oricărei alte teologii care nu este bisericească, pentru că la baza ei teologia ortodoxă este eclezială, așa cum a arătat minunat Sfântul Apostol Pavel în Epistolele către Coloseni și Efeseni,
și după cum a subliniat și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu afirmând că teologia nu este postpatristică, ci este bisericească; teologia noastră ortodoxă este bisericească, nu postapostolică și postpatristică.
________________________________________

[1] Masalianismul este o erezie apărută în Mesopotamia în jurul anului 360 care nega faptul că prin Sfintele Taine omul primește har și afirma că singura putere duhovnicească era rugăciunea permanentă care conducea la dobândirea Duhului Sfânt. Această erezie a vătămat monahismul. Masalienii erau nevoitori care practicau sărăcia, castitatea și postul, dar refuzau viața sacramentală a Bisericii. Această învățătură a fost anatemizată de Sindoul al III-lea Ecumenic de la Efes din anul 431.

[2] Coloseni 1, 15

[3] Coloseni 1, 18; Efeseni 4, 15-16

[4] analogia ființei [n.tr.]

Last edited by geusebie; 20.12.2019 at 22:47:13.
Reply With Quote