Citat:
În prealabil postat de Lucian008
Parerea mea e ca asta se numeste MANDRIE. Si in plus vorbim de o persoana ipotetica. Daca ati fi indragostita de persoana respectiva s-ar schimba lucrurile.
|
Poate ca este mandrie. Ori poate ca este doar durere.
Cand fostul meu prieten mi-a spus ca avusese un lung sir de "tatonari", culminand cu pierderea voita si constienta a fecioriei (desi este teolog ca formare), am simtit o durere imensa, sufleteasca si fizica. Lui nu i se parea nimci in neregula, nu pune pret pe lucrul acesta, nici macar din punct de vedere moral, daca nu crestin, asa cum considera ca si "alt fel de descarcari hormonale sunt necesare".
Desi eram indragostita, am simtit ca suntem diferiti pana in maduva oaselor. M-am straduit mult sa il iert, l-am iertat si m-am straduit sa trec peste acest lucru, numai ca efectele acestui lucru se manifestau constant in relatia noastra de prietenie.
Astfel incat, am renuntat la prietenie. Casatoria nu trebuie sa fie o proba de genul "ca sa arat ca sunt smerit, il/o iau oricum ar fi". De-abia asta mi s-ar parea o proba de mandrie, indirect.
Casatoria inseamna sa iti doresti din strafundurile inimii sa devii
una cu persoana aleasa si numai si numai cu aceasta, prin Hristos.