[neica_nimeni_altul]

Pentru ca sa ne dam seama de unde vine acest punct de vedere, trebuie sa aruncam o scurta privire asupra destinului fizico-teologiei in timpurile moderne. Aceasta e o denumire data de Immanuel Kant acelor forme de teologie care se bazau numai pe fizica. In prima parte a perioadei modeme, de exemplu, ideile lui Newton au hranit fizico-teologia prin folosirea conceptului de lume-masina, ca principal motiv pentru a invoca ideea ca Dumnezeu e mecanicul divin. Teologi proeminenti l-au urmat pe Newton, argumentand ca teismul a gasit, in sfarsit, o fundare intelectuala solida in adevarurile sigure ale fizicii. "Cartea naturii" parea sa fie o cale mai sigura catre Dumnezeu decat insasi Biblia.

Si totusi, ceva mai tarziu, ganditori materialisti, ca Diderot, au argumentat in mod convingator ca fizica nu avea nevoie decat de principiile naturale pentru a se autoexplica. Ea isi putea asigura singura fundarea. In consecinta, ncmaiavand nici un rol de jucat, teologia a devenit un fel de orfan intelectual. Nu exageram deloc cand afirmam ca adoptarea de catre teologie, ca baza a sa, a fizicii, mai degraba decat a experientei religioase a dus, in final, la raspandirea ateismului intelectual si la pozitia relativ inferioara pe care disciplina teologiei o ocupa inca in cadrul universitatilor noastre modeme. Inca o data, combinatia s-a dovedit a fi dezastruoasa pentru teologie.

Astazi, in timp ce majoritatea teologilor academici nu gasesc aici o intrebuintare fizico-teologiei, in mod ironic, unii oameni de stiinta incearca sa o reinvie. Un exemplu in acest sens este fizicianul Paul Davies, care-si construieste ideile despre Dumnezeu direct din descoperirile fizicii. Desi Davies nu intrebuinteaza prea mult ideile religioase despre Dumnezeu, ci crede ca adevarata stiinta ne conduce la notiunea unei divinitati-arhitect, creatoare. Un exemplu mai recent, si mult mai bizar, de fizico-teologie este cel oferit de respectatul fizician din Tulane, Frank Tipler. In ultima sa carte, The Physics of Immortality/Fizica nemuririi ci argumenteaza, cu cea mai mare seriozitate, ca teologia este acum o ramura a fizicii. El sustine ca promisiunile religiei despre supravietuirea eterna in fata mortii pot fi acum intarite mult mai convingator de fizica decat de teologie.

Stiinta insasi ne poate da acum siguranta matematica ca ne vom ridica din morti pentru a trai vesnic. Si nu numai atat: fizica poate conduce, de asemenea, la siguranta absoluta privind existenta lui Dumnezeu. Datorita fizicii nu mai este nevoie de revelatie si de credinta. Totusi, multi teologi vor raspunde unor asemenea eforturi subliniind faptul ca orice "Dumnezeu" la care se ajunge numai prin stiinta e o simpla abstractiune, si nu Dumnezeul lui Moise, Iisus sau Mahomed. Citirea Dumnezeului religiei direct din teoriile fizicienilor va conduce in final, la conflict si nu la cooperare intre stiinta si religie. Trebuie sa cautam o abordare teologica mai durabila decat cea a combinatiei.

Contactul

Din nou, abordarea contrastului ofera o alternativa clara pentru amestecul nefericit intre ideile stiintifice si cele religioase, care genereaza conflictul. Ea rezista in mod corect puternicei tentatii de a identifica big bang cu creatia divina. Cu toate acestea, separarea stricta a cosmologiei, pe de o parte, de invatatura religioasa despre creatie, pe de alta parte, elimina, in mod inutil, perspectiva unui dialog fructuos. Vom arata, ca de obicei, ca exista intotdeauna in cosmologie implicatii teologice. Chiar daca acestea nu sunt reprezentate in mod explicit, ele raman totusi factorul care actioneaza in mod implicit in modelarea ideilor noastre religioase. De aceea, ni se pare corect sa le aducem aici la lumina. Trebuie sa fim insa foarte atenti cand facem acest lucru, deoarece stiinta este in permanenta schimbare (ceea ce se intampla, in fond, si cu religia). Totusi, teoria stiintifica actuala nu este complet lipsita de importanta pentru teologie. De aceea, trebuie cel putin sa cautam puncte de contact intre cosmologia big bang si teologia creatiei.

continuare ...