4. Demascarea și combaterea „falșilor mistici”
Omul cu adevărat duhovnicesc nu-și face și nici nu încurajează la alții reclama propriilor virtuți; „poziția sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost și au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovnicești reale, au putut să le păstreze și au putut folosi și pe alții cu ele. Pe aceștia îi impune însuși Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înșii. Duh care respiră nevăzut și discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioși nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are și o vocație misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfășurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără „eu” la orice pas și fără adunare de „partizani”[1].
De aceea, din momentul apariției unui nou „prooroc”, se cuvine ca Biserica, prin preoții și învățătorii ei, să-l cerceteze și să-1 caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare:
1) în legătură cu persoana lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicție cu datele Revelației dumnezeiești, dacă nu are contradicții interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios și limpede;
3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea și propovăduirea lui.
Biserica nu trebuie să tolereze sau să aștepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte și chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenție!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată!
Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele politicoase și așteptarea ca acești „prooroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate, întrucât le prelungesc autorizația de a înșela. Dialogul și cateheza cu cei căzuți în rătăcire sunt metodele principale pentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei, metode trăite și explicitate de Sfinți. În general, într-o formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaționalul, mirajul unor experiențe deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleși”, aflarea unor profeții și chiar exersarea unor „semne și minuni paranormale”. Aceste experiențe, precum vedem, nu intră în viața normală a unui bun creștin ortodox, luminat, care-și păzește sufletul pe drumul lin și drept al sfințeniei. Ele, de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului.
https://unsufletortodox.wordpress.co...silor-mistici/