[cristiboss56]

“Daca omul ar fi ramas in slava ce i-a fost randuita de Dumnezeu, n-ar fi avut o falsa maretie, ci una adevarata. Ar fi fost inaltat de puterea lui Dumnezeu, ar fi fost luminat de intelepciunea dumnezeiasca si s-ar fi bucurat de viata vesnica si de vesnicele bunatati. Dar pentru ca si-a mutat in alta parte dorinta de slava dumnezeiasca, pentru ca nadajduia sa fie mai mare si pentru ca se grabea sa ia ceea ce nu putea lua, a pierdut si ceea ce putea avea. De aceea, cel mai bun mijloc pentru mantuirea lui, pentru vindecarea de boala si pentru intoarcerea spre starea de la inceput este smerenia, adica a nu-si inchipui ca se poate impodobi prin propriile lui puteri cu vreo slava oarecare, ci sa o ceara de la Dumnezeu. Asa isi va indrepta greseala, asa isi va vindeca boala, asa se va intoarce la sfanta porunca pe care a parasit-o. Dar diavolul, care a doborat pe om cu nadejdea unei false slave, nu inceteaza a-l momi cu aceleasi ispite si de a nascoci pentru asta nenumarate uneltiri.
Ii infatiseaza ca mare lucru strangerea de avutii, ca sa-l faca sa se mandreasca cu ele si sa se straduiasca pentru ele. Si, totusi, bogatia nu-i spre slava, ci spre mare primejduire. Strangerea de avutii este temei de lacomie, iar stapanirea lor nu ajuta cu nimic la dobandirea unui nume bun, ci ingamfa in zadar, mandreste in desert, pricinuieste sufletului o boala asemanatoare umflaturii. Umflatura trupurilor nu este nici sanatoasa, nici folositoare, ci semn de boala, vatamare a sanatatii, inceput de primejduire a vietii si prile de pieire. Asa-i si mandria pentru suflet. (…)
Il mai semeteste pe om si puterea mainilor,
iuteala picioarelor , frumusetea trupului , toate nimicite de boli si vestejite de vreme. Omul nu simte ca „ tot trupul este iarba si toata slava omului, ca floarea ierbii. Uscatus-a iarba si floarea a cazut” (Isaia 40, 7-8).
Chiar intelepciunea si priceperea, care par cele mai mari si mai trainice bunuri pe care le au oamenii, sunt si ele zadarnice, ca ingamfa si dau omului o inaltime neadevarata; sunt o nimica daca le lipseste intelepciunea data de Dumnezeu . (…)
Asa ca nici un om cu dreapta judecata nu se va mandri nici cu intelepciunea lui si nici cu cele de care am vorbit mai inainte, ci va da crezare sfatului foarte bun al fericitei Ana si al profetului Ieremia: „ Sa nu se laude inteleptul cu intelepciunea lui; sa nu se laude puternicul cu puterea lui; sa nu se laude bogatul cu bogatia lui! ” (Ier. 9,22)
– Dar care este lauda cea adevarata? Prin ce este mare omul?
– „ In aceasta sa se laude cel ce se lauda, spune Dumnezeu, in a intelege si a cunoaste ca Eu sunt Domnul! ” (Ier. 9, 23). Aceasta-i inaltimea omului; aceasta-i slava si maretia lui: sa cunoasca ce-i cu adevarat mare, sa se lipeasca strans de Dumnezeu si sa caute slava lui in slava care vine de la Domnul. Apostolul spune: „ Cel ce se lauda, in Domnul sa se laude” (I Cor. 1,31), atunci cand a spus: „ Hristos S-a facut pentru noi intelepciune de la Dumnezeu, indreptatire, sfintire si rascumparare, pentru ca precum este scris: <<Cel ce se lauda, in Domn sa se laude>>” (I Cor. 1, 30-31). Atunci este lauda desavarsita si completa in Dumnezeu, cand omul nu se lauda nici cu indreptatirea lui proprie, ci cunoaste ca este lipsit de orice indreptatire adevarata si ca indreptatirea lui se savarseste numai prin credinta in Hristos. Si Pavel se lauda cu aceea ca nu tinea seama de faptele de dreptate savarsite de el, ci cauta indreptatirea in Hristos, dobandita de la Dumnezeu pe temeiul credintei: o cauta in cunoasterea lui Hristos, in puterea Invierii Lui, in participarea la patimile Lui, in asemanarea cu moartea Lui, ca sa ajunga la invierea din morti (Filip. 3, 9-11). Cu astfel de ganduri Pavel a doborat orice inaltare a mandriei.
Nu-ti mai ramane deci nimic cu ce sa te mandresti, o, omule! Ca lauda si nadejdea ta stau in a-ti omori toate ale tale si in a cauta viata viitoare in Hristos, a carei parga o avem chiar acum, cand suntem in viata aceasta pamanteasca, pentru ca traim in intregime prin harul si darul lui Dumnezeu . (…)
Spune-mi, deci, pentru ce te mandresti cu faptele tale bune ca de propriile tale fapte, in loc sa multumesti pentru aceste daruri Celui ce ti le-a dat? „ Ce fapta buna ai, pe care sa n-o fi primit? Iar daca ai primit-o, pentru ce te lauzi, ca si cum n-ai primit-o?” (I Cor. 4,7) Nu datorita faptelor tale de dreptate ai cunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te-a cunoscut datorita bunatatii Lui . Pavel a spus: „ Cunoscand pe Dumnezeu, dar, mai bine spus, fiind cunoscuti de Dumnezeu” (Gal. 4,9). Nu prin virtutea ta ai prins pe Hristos, ci Hristos te-a prins pe tine prin venirea Lui. Pavel spune: „ Urmaresc, doar voi prinde aceea pentru care si eu am fost prins de Hristos” (Filip. 3, 12). (…) Scrptura spune: „Prin credinta stai; nu te ingamfa, ci teme-te! ” (Rom. 11,20). Dupa har urmeaza judecata; iar Judecatorul va cerceta cum ai intrebuintat cele daruite tie .
Cauta deci si fereste-te de pilda cumplitei pagube aduse de mandrie! (…) Nu te mandri, dar, niciodata fata de nimeni, nici fata de cel mai mare pacatos! Adeseori smerenia mantuieste pe cel cu multe si mari pacate. Nu socoti niciodata ca tu esti mantuit, iar celalalt pierdut. Niciodata! Daca tu cu gura ta hotarasti ca esti mantuit, vei fi osandit de hotararea lui Dumnezeu. „ Nu ma judec pe mine insumi, a spus Pavel, ca nu ma stiu vinovat cu nimic; dar nu cu aceasta m-am mantuit; insa Cel care ma judeca este Domnul” (I Cor. 4, 3-4).
Socotesti ca ai savarsit vreo fapta buna? Multumeste lui Dumnezeu! Nu te mandri cu ea fata de semenul tau! „ Fiecare, spune Pavel, sa-si cerceteze fapta lui, si atunci va avea lauda fata de sine numai, si nu fata de altul ” (Gal. 6,4). Cu ce ai folosit pe semenul tau, daca-ti trambitezi credinta, daca spui ca ai suferit prigoniri pentru numele lui Hristos sau daca spui ca ai indurat ostenelile postului? De pe urma acestora tu castigi si nu altul. Teme-te sa nu ai aceeasi cadere ca si diavolul, care s-a mandrit fata de om, dar a cazut mai jos decat omul si a ajuns calcat in picioare de cel pe care avea de gand sa-l calce in piioare. (…)
Sa ne spunem neincetat aceste cuvinte si unele ca acestea, pentru a indeparta de la noi mandria; sa ne coboram pe noi insine, ca sa ne inaltam, fiind urmatori Domnului, Care S-a pogorat din cer la ca mai mare umilinta, ca de la umilinta sa ne urcam la o minunata inaltime. Toate faptele Domnului ne invata smerenia. Cand era prunc, era in pestera, si nu in pat, ci in iesle; in casa unui teslar si a unei simple mame, supunadu-Se mamei Lui si logodnicului ei; a fost invatat si a auzit lucruri pe care nu avea nevoie sa le invete si sa le auda; punea intrebari si prin intrebarile puse minuna pe toti cu intelepciunea Lui. S-a supus lui Ioan si Stapanul a primit de la rob botezul. Nu S-a impotrivit niciunuia dintre dusmanii Sai si nici nu S-a folosit de nespusa putere pe care o avea, ci Se supunea lor ca unora care ar fi fost mai puternici decat El, ingaduind puterii acesteia trecatoare sa-si arate toata taria ei. A stat inaintea arhiereilor cum sta un acuzat, a fost dus inaintea guvernatorului si a indurat judecata si, cu toate ca putea sa vadeasca pe hulitori, suferea in tacere hulele; a fost scuipat de slugi si de cei mai josnici robi, a fost dat mortii, ba chiar la moartea cea mai rusinoasa printre oameni. Astfel, Domnul nostru a strabatut de la nastere pana la sfarsitul Sau pe toate cele omenesti. Dar dupa o atat de mare smerenie, Isi arata in urma slava Sa, slavind impreuna cu El pe cei care au trait impreuna cu El fara de slava. Dintre acestia, cei dintai au fost fericitii ucenici, oameni sarmani si goi, care au cutreierat lumea nu cu intelepciunea cuvantului, nu cu mulimea insotitorilor, ci singuri, mergand din loc in loc, singuratici, calatorind cand pe uscat, cand pe mare, biciuiti, loviti cu pietre, prigoniti si, in sfarsit, ucisi.
Acestea sunt pentru noi invataturile parintesti si dumnezeiesti! Sa imitam pilda lor, ca prin smerenie sa rasara si pentru noi slava vesnica, darul desavarsit si adevarat al lui Hristos!