Citat:
În prealabil postat de Mihailc
Metafora asta cu soarele și lumina lui, nu e altceva decât o aplicație abuzivă a imaginarului literar la teologie, pentru ca cea din urmă să apară mai pe gustul omului sufletesc și a fantasmelor lui estetico-emoționale.
Cred că s-a mai spus pe undeva, pe-aici, că mulți ortodocși ce fac pe ”mărturisitorii” în spațiul virtual, se complac într-o schizofrenie cognitiv-afectivă la nivelul credinței: sunt alături emoțional de Sfântul Grigorie Palama și continuă să gândească la Varlaam Calabrezul.
Semnificanții analogici ai metaforei în discuție, soarele și lumina, nu sunt chiar atât de unitari cum vor aderenții ortodoxiei bovarice, fiindcă atât teologia palamită cât și fizica disting între lumina în sine și pentru sine, respectiv lumina pentru noi. Informații parțiale despre soare putem afla prin analiză spectroscopică, dar asta nu înseamnă că știm totul sau măcar suficient pentru a face din posesia informației un instrument de presiune ideologică asupra altora. În realitate, percepem cu toții cam 5-7% din lumina adevărată a soarelui, iar diferența o face felul cum grădinărim această simbioză energetică fotocalorică și cum creștem sub efectul ei. Dacă răsar numai buruieni și boscheți fără roade, ne putem arunca teoriile noastre sublime în cel mai apropiat cuptor.
În teologia palamită, distincția dintre ființa Lui Dumnezeu și lucrările Lui (energii increate) aduce discuția mai încoace de conjuncție, fără să eșueze în disjuncție, deci vedem constanta antinomică calcedoniană (necontopit, neschimbat, nedivizat, neseparat) funcționând bogat și aici.
Atât separația de tip scolastic cât și fuziunea nirvanică a pietismului literar semidoxat, sunt încercări smintite de a înghesui necuprinsul fie într-o schemă logică intelectualistă rigidă, fie în proiecții retorice confuze și superficiale.
|
Revin cu un mic adagiu. De data asta nu ma mai lungesc ca iar risc sa zic una si sa se inteleaga alta.
Postarea anterioara se invartea in jurul ideii de sincronizare de dragul pacii in interiorul sau in afara adevarului de credinta.
Ai extins ideea mult prea departe, daca ai ajuns pana la teologia palamita de la o comparatie mentionata en passant, menita sa atraga atentia ca asa cum soarele nu poate fi amputat de lumina pt. a ramane doar caldura, sau viceversa, nici din Hristos nu putem amputa ceva din adevarul Lui, de dragul pseudo-iubirii ireniste. Si nici invers.
E posibil sa fi mers prea departe cu presupunerea, dar am sesizat in ce s-a scris pana aici, ca exista riscul sa percepem conceptual adevarul si iubirea ca simple principii, iar nu ca Persoana.
Adevarul si Iubirea, percepute ca Persoana, sunt inseparabile, nu pot fi gandite disjunct pentru ca nu exista decat laolalta, asa cum soarele nu poate fi gandit separat de lumina.
A absolutiza una/unul din ele, duce la relativizarea celeilalte/celuilalt. Nu se poate adevar fara iubire si nici iubire fara adevar pentru ca Adevarul si Iubirea sunt de fapt un singur lucru: Dumnezeu. Sunt sinonime. Nume diferite pentru aceeasi Fiinta.
Doar conceptualizarea lor duce la aceasta falsa incompatibilitate. Or, Dumnezeu nu poate fi despartit in doua.
Fara adevar, iubirea e oarba si produce doar un pseudo-irenism, un fals pacifism, un sentimentalism pietist, amorf si fara vlaga. Iar adevarul spus fara iubire, raneste si chiar ucide.
E binevenita critica si mi-am asumat roiul de muste de pe caciula, mai ales ca aceasta nu vine de la vreun ageamiu, pseudo-apologet diletant, asa ca subsemnata. Asa incat ma retrag in cautarea unui cos de gunoi, unde sa-mi arunc teoriile si incercarile smintite si abuzive de a inghesui necuprinsul in scheme.
Au cuvantul adevaratii marturisitori care stiu cu adevarat sa aplice neostentativ teoria in praxis, fara sa esueze in disjunctii sau fuziuni superficiale pietisto-bovariste.