[Ioana-Andreea]

IX

Acesta a fost triumful elenismului în crestinism. Ca elenist, Origen a ajuns la aceleasi concluzii. Dumnezeu era judecator prin necesitate. El era obligat sa pedepseasca, sa razbune, sa-i trimita pe oameni în iad. Iadul era o creatie a lui Dumnezeu. Satisfacerea dreptatii era o necesitate, careia Dumnezeu trebuia sa i se supuna. Nu i se îngaduia sa ierte. Exista o forta superioara, o Necesitate care nu-I permitea sa iubeasca neconditionat.
Origen era totusi crestin si stia ca Dumnezeu este plin de dragoste. Cum poti recunoaste un Dumnezeu iubitor care sa-i tina pe oameni într-un chin vesnic? Daca Dumnezeu este cauza iadului, atunci în mod necesar acesta trebuie sa aibe un sfârsit, altfel Dumnezeu nu ar fi bun si iubitor. Aceasta conceptie despre Dumnezeu ca instrument al unei forte superioare si impersonale numita Necesitate duce în mod logic la doctrina despre apokatastasis, “refacerea tuturor lucrurilor si distrugerea iadului”, caci altfel ar trebui sa admitem ca Dumnezeu este crud.
Mentalitatea pagâna nu putea concepe ca de fapt cauza iadului ne este Dumnezeu, ci fapturile lui logice. Daca Dumnezeu nu este liber, fiind condus de Necesitate, cum ar putea fi fapturile Lui libere? Dumnezeu nu putea darui ceva ce El Însusi nu poseda. Mai mult decât atât, mentalitatea pagâna nu putea concepe o dragoste dezinteresata. Dar libertatea este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl da unei creaturi, pentru ca aceasta face creatura rationala asemanatoare cu Dumnezeu. Acest dar era de neconceput pentru pagâni. Ei nu-si puteau imagina o creatura care sa spuna NU lui Dumnezeu. Creaturile nu I-ar fi putut spune NU unui Creator Atotputernic. Prin urmare, daca Dumnezeu a dat oamenilor harul Sau, oamenii nu-l puteau respinge. Altfel Dumnezeu nu putea fi atotputernic. Acceptând ca El este atotputernic, harul Sau trebuia sa fie irezistibil. Oamenii nu l-ar fi putut respinge. Aceasta însemna ca aceia care sunt lipsiti de harul lui Dumnezeu sunt în aceasta stare deoarece Dumnezeu nu le-a dat harul. Deci pierderea harului lui Dumnezeu, o pierdere vesnica, o moarte spirituala, cu alte cuvinte iadul, este o realitate total dependenta de Dumnezeu. El este Acela care pedepseste pe unii oameni, lipsindu-i de harul Sau, nelasându-i sa straluceasca peste ei. Dumnezeu este deci cauza vesnicei mortii duhovnicesti a celor urgisiti. Moartea vesnica este un act al lui Dumnezeu, un act al dreptatii Lui, un act de necesitate sau cruzime. Origen a concluzionat ca, pentru a ramâne crestini, pentru a putea continua sa credem ca Dumnezeu este bun, trebuie sa credem ca iadul nu este vesnic, ci va avea un sfârsit, în ciuda a tot ce este scris în Sfânta Scriptura si a ceea ce crede Biserica. Aceasta este concluzia fatala, perfect logica. Daca Dumnezeu este cauza iadului, iadul trebuie sa aibe un sfârsit, altfel Dumnezeu este un Dumnezeu crud. Origen si toti rationalistii asemeni lui nu a putut întelege ca acceptarea sau respingerea harului lui Dumnezeu depinde în întregime de fapturile rationale; ca Dumnezeu, asemenea soarelui, nu înceteaza sa straluceasca peste cei buni si peste cei rai; ca de fapt creaturile rationale sunt libere sa accepte sau sa respinga acest har si aceasta dragoste; si ca Dumnezeu, în dragostea lui adevarata nu îsi forteaza creaturile sa-L accepte, ci respecta în mod absolut decizia lor libera. El nu-Si retrage harul si dragostea, ci atitudinea fapturilor Lui rationale fata de aceasta dragoste este diferenta dintre paradis si iad. Cei care-L iubesc pe Dumnezeu sunt fericiti cu El, iar cei care-L urasc sunt chinuiti sa traiasca în prezenta Lui, atunci când nu mai au un loc în care sa scape de omniprezenta dragostei Lui.
Raiul si iadul depind de felul în care acceptam dragostea lui Dumnezeu. Întoarcem oare dragoste la dragostea Lui, sau îi raspundem cu ura? Aceasta este diferenta cruciala. Ea depinde în întregime de noi, de libertatea noastra, de alegerea libera din adâncul nostru, de atitudinea noastra complet libera care nu este influentata de conditii exterioare sau de factori interiori ai naturii noastre materiale sau psihice, pentru ca nu este un act exterior ci o atitudine interioara care vine din adâncul inimii. Ea ne conditioneaza nu pacatele, ci felul în care gândim despre ele, cum se vede clar în cazul vamesului si al fariseului sau a celor doi tâlhari rastigniti cu Hristos. Aceasta libertate, aceasta alegere, aceasta atitudine interioara fata de Creator se afla în centrul personalitatii noastre vesnice, este trasatura noastra cea mai profunda care ne face sa fim ceea ce suntem, este fata noastra vesnica – stralucitoare sau întunecata, plina de iubire sau de ura.
Nu, fratii mei, din nefericire iadul si raiul nu depind de Dumnezeu. Daca ar fi depins de El, nu am fi avut de ce sa ne fie teama. Nu avem nimic de temut din partea Iubirii. Dar ele nu depind de Dumnezeu, ci depind în întregime de noi, si aceasta este întreaga tragedie. Dumnezeu vrea sa fim imaginea lui, liberi pentru vesnicie. El ne respecta în mod absolut. Aceasta este dragostea. Fara respect, nu putem vorbi de dragoste. Suntem oameni pentru suntem liberi. Daca nu am fi liberi, am fi doar animale inteligente, nu oameni. Dumnezeu nu îsi retrage niciodata acest dar al libertatii care ne face sa fim ceea ce suntem. Aceasta înseamna ca vom fi întotdeauna ceea ce vrem sa fim, prieteni sau dusmani ai lui Dumnezeu, si ca nu ne schimbam în adâncul fiintei noastre. În aceasta viata, trecem prin schimbari profunde sau superficiale, în caracterul nostru, în credintele noastre, dar toate aceste schimbari nu sunt decât expresii ale eului nostru adânc. Acest eu adânc este vesnic, în toata plinatatea cuvântului. De aceea iadul si raiul sunt vesnice. Nu exista o schimbare a ceea ce suntem. Trasaturile noastre temporare si istoria vietii noastre depind de multe lucruri superficiale, care dispar la moarte, dar personalitatea noastra reala nu este superficiala si nu depinde de lucruri schimbatoare sau trecatoare. Este eul nostru real. Ramâne cu noi si atunci când dormim în mormânt si va fi fata noastra reala la înviere. Este vesnic.

XI

Sfântul Ioan Scararul scrie undeva ca “înainte sa cadem, demonii ne spun ca Dumnezeu este prietenul nostru; dar dupa ce cadem ne spun ca El este neîndurator”. Aceasta este minciuna vicleana a diavolului: sa ne convinga ca orice rana din viata noastra este cauzata de Dumnezeu; ca Dumnezeu este acela care ne iarta sau ne pedepseste. Dorind sa ne împinga la pacat ca pe urma sa pierdem orice speranta de a ne elibera de el, ni-L prezinta pe Dumnezeu uneori iertând pacatele, uneori neîndurator. Cei mai multi crestini, chiar si cei ortodocsi, au cazut în aceasta capcana. Ei Îl considera pe Dumnezeu responsabil de iertarea sau pedepsirea noastra. Aceasta, fratii mei, este o teribila minciuna, care-i face pe multi sa piarda viata vesnica, cel mai adesea pentru ca gândind la dragostea lui Dumnezeu, se conving pe ei însisi ca Dumnezeu în dragostea Lui îi va ierta. Dumnezeu iubeste întotdeauna, iarta întotdeauna, este întotdeauna prietenul omului. Dar cel care nu iarta niciodata, care nu este niciodata prietenul omului este pacatul, pe care nu-l vedem cum ar trebui. Pacatul ne distruge sufletul independent de dragostea lui Dumnezeu, pentru ca pacatul este exact calea care se îndeparteaza de Dumnezeu, zidul care ne desparte de El, caci pacatul ne distruge ochii spirituali ca sa nu vedem lumina Lui. Demonii vor sa ne faca sa gândim despre mântuirea noastra sau despre moartea vesnica în termeni juridici. Ei vor sa ne faca sa credem ca mântuirea sau moartea vesnica tin de decizia lui Dumnezeu. Nu, fratii mei, trebuie sa ne trezim, pentru a nu fi pierduti. Mântuirea sau moartea vesnica nu tin de hotarârea lui Dumnezeu, ci de tin de hotarârea noastra, de vointa noastra libera pe care Dumnezeu o respecta în mod absolut. Sa nu ne amagim singuri cu aceasta încredere în dragostea lui Dumnezeu. Pericolul nu vine de la Dumnezeu, ci de la noi însine.