Aaaa, da, poate.... Acuma nu stiu cat e de curajos actul (poate ar fi daca m-ar stapini vreo frica, niste frici, stiu eu?...), mai degraba e vorba despre o deprindere/ o obisnuinta. Defect profesional, printre altele.

Apropos, am remarcat de mai multe ori pe forum tendinta noastra de a expedia subiectele undeva in eter, in oriunde, in altul. Si totodata sesizez si practic si eu, prin invatare sociala, fir-ar sa fie, respingerea atitudinii de a vorbi despre defectele tale, despre ceea ce te necajeste la tine.
Exceptind situatia cand un om nu se mai satura sa se laude (sic!) cu defectele si pacatele lui, in rest cred ca exercitiul cunosaterii si dialogului pe teme privind conditia omului, tocmai pe aici cred ca trebuie sa se invarta: pe la mine/despre mine, in oarece masura.

Cred ca prostia omului consta, de la o varsta incolo, si in incapacitatea de a intelege rostul si de a practica martusirea, analiza de sine. Toata lumea vorbeste asa, la modul "obiectiv", despre lucruri, iar de nu face asta isi injura si spurca interlocutorul, lumea, pe Dumnezeu.
Cred ca e o prostie cu radacini adanci in frica. O frica, la noi, generalizata si mentinuta prin mecanisme sociale complexe si greu de controlat.

Poftim kultura!...:)

P.S. Mie mi se pare posibil sa vorbim despre prostie si in termeni de pacat. Sau de dispozitie pacatoasa. Poate ca prostia e o ipostaza a mandriei sau e un factor cheie al acesteia. Desi cred ca exista si prostia inocenta, sublima... Prostia ne-istetului, prostia ne-smecherului, prostia ingerului. Da, trebuie ca se manifesta o prostie a ingerului, a sfantului, fara de care lumea asta desteapta si curvita nici nu ar mai putea exista.