duhul lumii
Duminica aceasta am ascultat la Sfânta Liturghie fragmentul din Evanghelie despre grijile vieții. Mai exact despre cum nu trebuie sa ne îngrijorăm despre ce vom mânca sau vom bea, despre ce vom îmbrăca... ci să căutăm mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga nouă.
Și totuși simt că duhul lumii mă sufocă.
Numesc "duhul lumii" mediul în care trăiesc:
ï --> muncă de dimineața până seara â desi scrie în Psalmi âIeși-va omul la lucrul său și la lucrarea sa până seara. â, deci nu ar trebui să mă plâng, totuși este greu âŠ
ï --> competiție, război al nervilor (nu spirit de conlucrare)âcine are argumente mai multe și mai bune în favoarea părerii proprii â pe mine mă obosesc controversele și lupta pentru a avea dreptate
ï --> mândrie pentru realizări personale sau ale copiilor
ï --> fuga după plăceri de diverse feluri.
Părintele Stăniloaie scria că lipsa de comuniune între oameni, precum și lipsa de comuniune între oameni și Dumnezeu echivalează cu o agonie. Iar cine, singur fiind, se crede liber, se înșeală, căci nu există libertate adevărată în izolare și niciodată nu-ți asiguri propria libertate dominând.
A nu se înțelege că eu sunt străină de cele de mai sus. Din ce în ce mai rar mă așez la rugăciune, din ce în ce mai rar mă bucur.
Dumnezeu mi- a dat și momente când mă simțeam mai aproape de El, dar atunci nu eram capabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle âdin lumeâ și uneori nu s-a sfârșit bine.
Voi cum vă simțiți, în raport cu cele descrise mai sus? Cum putem să Îl vedem pe Dumnezeu în lume și în semeni?
Poate e și o urmă de akedie/plictiseală în ceea ce simt. Iar în cartea lui Gabriel Bunge despre akedie în învățătura lui Evagrie Ponticul am găsit idea că în aceste situații (de saturație) trebuie totuși să stăruim în coordonatele în care ne aflăm, ca și un călugăr în chilia sa.
|