[forever...]

Duminica aceasta am ascultat la Sfânta Liturghie fragmentul din Evanghelie despre grijile vieţii. Mai exact despre cum nu trebuie sa ne îngrijorăm despre ce vom mânca sau vom bea, despre ce vom îmbrăca... ci să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga nouă.
Şi totuşi simt că duhul lumii mă sufocă.
Numesc "duhul lumii" mediul în care trăiesc:
 --> muncă de dimineaţa până seara – desi scrie în Psalmi “Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. “, deci nu ar trebui să mă plâng, totuşi este greu …
 --> competiţie, război al nervilor (nu spirit de conlucrare)–cine are argumente mai multe şi mai bune în favoarea părerii proprii – pe mine mă obosesc controversele şi lupta pentru a avea dreptate
 --> mândrie pentru realizări personale sau ale copiilor
 --> fuga după plăceri de diverse feluri.

Părintele Stăniloaie scria că lipsa de comuniune între oameni, precum şi lipsa de comuniune între oameni şi Dumnezeu echivalează cu o agonie. Iar cine, singur fiind, se crede liber, se înşeală, căci nu există libertate adevărată în izolare şi niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând.
A nu se înţelege că eu sunt străină de cele de mai sus. Din ce în ce mai rar mă aşez la rugăciune, din ce în ce mai rar mă bucur.
Dumnezeu mi- a dat şi momente când mă simţeam mai aproape de El, dar atunci nu eram capabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle “din lume” şi uneori nu s-a sfârşit bine.

Voi cum vă simţiţi, în raport cu cele descrise mai sus? Cum putem să Îl vedem pe Dumnezeu în lume şi în semeni?
Poate e şi o urmă de akedie/plictiseală în ceea ce simt. Iar în cartea lui Gabriel Bunge despre akedie în învăţătura lui Evagrie Ponticul am găsit idea că în aceste situaţii (de saturaţie) trebuie totuşi să stăruim în coordonatele în care ne aflăm, ca şi un călugăr în chilia sa.