[antiecumenism]

Pentru omul care are îndoieli mari şi neştiinţe grele, ca pentru ipostaza în care ne apare Eminescu în această poezie, Dumnezeu este Iehova. Pentru zmeul din poemul Fata-n grădina de aur, care este o variantă anterioară a Luceafărului, Dumnezeu este Adonai, adică Dumnezeul cu care vorbeşti. Pentru că Adonai este numele lui Dumnezeu care se putea rosti din Vechiul Testament. Iar pentru Luceafăr sau pentru dacul din Rugăciunea unui dac, Dumnezeu este Părinte.
Aşa încât, opţiunea poetului pentru Iehova, în poezia despre care vorbim, trebuie să ne trimită la o decriptare aparte.
Pe de altă parte, între Iehova şi Buddha există o incomparabilă diferenţă. Iehova este Dumnezeul unui popor, singurul popor monoteist din lume vreme de mai multe veacuri. În timp ce Buddha-Sakya-Muni, ale cărui nume înseamnă Iluminatul, Înţeleptul sau Divinul, este un simplu om, creatorul unei religii, care toată viaţa a predanisit credinţa că totul este o iluzie şi că de fapt nu există nimic (e drept, unui cerc restrâns de ucenici, în timp ce pentru neiniţiaţi, mesajul era mai nuanţat) şi care, în mod paradoxal, după moarte a început să fie adorat ca un zeu.
Prin afirmaţia pe care o face, Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha-Sakya-Muni, Eminescu neagă atât credinţa într-un Dumnezeu faţă de care ar sta departe, aşa cum şi-l reprezintă sub forma cuvântului Iehova, cât şi credinţa în zei inventaţi de imaginaţia şi filosofiile umane, precum este Buddha-Sakya-Muni.
Primele două strofe sunt, în planul expresiei, echivalentul a tot ceea ce a compus vreodată Eminescu şi a fost interpretat de critica literară ca viziune filosofică brahmană sau budistă. Însă ne lovim de un paradox colosal: acela că, în aceste versuri, care se pretează cel mai bine (la o evaluare sumară totuşi) interpretării printr-o credinţă a poetului în Nirvana budistă, tocmai în aceste versuri se afirmă contrariul şi este negată credinţa în extincţie.
Şi atunci ne rămân două soluţii: ori îl decretăm pe Eminescu mai catolic decât papa, adică mai budist decât Buddha însuşi, ori acceptăm că sensurile sunt mai enigmatice şi mai profunde decât am putea crede noi mergând pe suprafaţa lor. Şi, mai ales, că trebuie să ne îndreptăm spre o altă arie de cultură şi spiritualitate, ca să aflăm răspunsul. Spre o religie care nu este deistă, în care Dumnezeu nu este perceput ca distant, precum era Iehova pentru evrei, şi spre o spiritualitate şi cultură care e mefientă faţă de filosofii umane zadarnice. Şi credem că recunoaştem această religie, cultură şi spiritualitate chiar în credinţa în care poetul a fost botezat, a crescut şi a murit şi care este cea ortodoxă.
E greu de împăcat declaraţia de aici a poetului, aceea că nu crede în extincţie, cu interpretarea, pe care o oferă critica literară, ca dorinţă de extincţie,a versurilor din finalul Rugăciunii unui dac. Ori Eminescu se contrazice, ori stingerea eternă în care dispar fără de urmă înseamnă altceva. Şi cu toată reticenţa exegeţilor literari care au ales să fie străini de Ortodoxia neamului lor (precum Lovinescu sau Călinescu, dar şi mulţi alţii), credem că întreg poemul Rugăciunea unui dac ne orientează spre cu totul alte semnificaţii decât cele ale întoarcerii în Nirvana sau în nefiinţă. Semnificaţii despre care însă am avut ocazia să vorbim (vezi aici).
Mai uşor ar fi să înţelegem că visul şi iluzia din lirica eminesciană sunt concepte puternice ale Ortodoxiei, identificabile ca atare în Sfânta Scriptură, la Sfântul Ioan Gură de Aur şi la toţi Sfinţii Părinţi şi pe care Eminescu putea să le regăsească şi în Cazanii, la Miron Costin sau Dimitrie Cantemir. Mai puternice, mai cutremurătoare decât pot fi ele în religia budistă.
În religia budistă, omul care este vis nu are nimic ce să-şi reproşeze, pentru că întregul univers în care trăieşte nu are decât valoarea iluziei, nu există nicio Fiinţă Personală Absolută şi veşnică în faţa Căreia persoana umană să-şi măsoare fiinţa sa şi să se valorifice pe sine. Maya nu conservă decât idealul indiferenţei totale, până la urmă, pentru că nimic nu are nici un sens şi nicio valoare în veşnicie.
Visul ortodox este interpretabil în mod contrar celui budist, ca sens al smereniei, pentru că el denumeşte discrepanţa de netrecut dintre făptura creată şi Dumnezeul şi Creatorul ei veşnic şi absolut desăvârşit. Viaţa este vis nu pentru că este o halucinaţie fără noimă a unei conştiinţe impersonale, ci pentru că reperele mundane ale acestei vieţi nu sunt veşnice, ci durata lor este de o clipă (Şi o clipă ţine poate - Glossă) în comparaţie cu veşnicia. De aceea, visul vieţii în sens ortodox este mai zguduitor decât cel budist, pentru că el este doar o ispită a lumii care trece, pentru ca să renască apoi transfigurată. Însă omul care crede în acest vis se pierde pe sine pentru veşnicie.
[SIZE=4][COLOR=Red]De aceea Eminescu refuză să creadă în religii şi filosofii false, cum sunt religia înstrăinării lui Dumnezeu de lume (simbolizată prin acel Iehova evreiesc pe care poporul nu îndrăznea nici să-l numească şi prin care înţelegem un Dumnezeu străin de lume, necomunicativ cu omul, aşa, ca în deism) dar şi religia budistă.[/COLOR][/SIZE]
Nici faptul că Eminescu se desparte, în aceeaşi poezie, de antichitate şi de clasicism şi se declară romantic nu este unul nesemnificativ. Ar părea că autodefinirile sale din finalul poemului sunt superflue, în comparaţie cu restul versurilor. Rezistenţa sa este faţă de infiltrările insidioase ale unor opinii sociale care urmăresc să-i schimbe parcursul gândirii fără să înţeleagă că motivaţiile sale au rădăcini adânci în conştiinţa sa.
Poemul începe cu refuzul unor anumite perspective religioase şi se termină cu definiţia sa ca romantic.[SIZE=3][COLOR=Red] Însă romantismul reprezintă tocmai întoarcerea şi căutarea înfrigurată a lui Dumnezeu ca Dumnezeu al inimii (într-o poezie, Eminescu Îl numeşte Regele inimei sau Regele Lin, cu trimitere evidentă la Hristos)de către o Europă care se revolta împotriva tocmai a confiscării lui Dumnezeu de către deismul clasicist şi raţionalismul iluminist. Romantic a fost şi este sinonim cu creştin.[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=Red]Finalul poemului ne demonstrează şi faptul că Eminescu se simţea romantic la modul contemplativ-religios, iar nu estetic sau artistic.[/COLOR][/SIZE][SIZE=4]
[/SIZE]