View Single Post
  #1  
Vechi 12.05.2019, 07:48:46
esticul esticul is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 05.01.2017
Mesaje: 5
Implicit “Libertatea de voință a persoanei” în înțelegerea filozofiei și a teologiei

“Libertatea de voință a persoanei” în înțelegerea filozofiei și a teologiei patristice

de ÎPS Mitropolit de Nafpaktos și Agios Vlasios, kir Ierotheos Vlachos

Subiectul libertății voinței sau al libertății persoanei, așa cum este el prezentat în zilele noastre, nu își găsește temeiuri în teologia ortodoxă patristică, ci este mai cu seamă un subiect al filozofiei contemporane care ulterior a fost tranferat de unii și în teologie.Vom marca unele puncte problematice ale acestei serioase teme, ca să punem în lumină, din perspectiva teologiei patristice, și urmările acestei teorii în viața bisericească.

1. 1. Voința în teologia și filozofia apuseană

Profesorul Gheorghios Panagópoulos, analizând teologia apuseană atrage atenția că teologul scolastic John Duns Scotus, reprezentant al teologiei franciscane, a introdus voluntarismul în opoziție cu ontologia lui Toma d’Aquino. Duns Scotus a vorbit despre “dumnezeiasca atotputernicie”, despre “absoluta libertate a lui Dumnezeu și despre absența oricărui determinism în ființa dumnezeiască”. Din această perspectivă a deschis “un nou drum al gândirii în teologia apuseană”, pentru că “elementul volitiv este reevaluat în relația sa cu elementul ontologic” și a prevăzut “una dintre revendicările centrale ale Reformei, și anume libertatea absolută și prioritatea lui Dumnezeu în mântuirea omului”.

Astfel, voluntarismul din teologia scolastică a trecut în Reformă și în lumea protestantă și de acolo a ajuns și în filozofia apuseană, în care uneori se vorbește despre prioritatea ontologiei și alteori despre prioritatea voluntarismului. Profesorul Theodosis Pelegrínis, referindu-se la voluntarism îl definește ca fiind acel sistem filozofic “în care rolul predominant îl are voința, în opoziție cu rațiunea-logosul”. De asemenea, scrie că, în timp ce filozofii antici abordau diferitele chestiuni care îi preocupau având drept criteriu rațiunea-logosul, Aristotel a dat o importanță specială rolului voinței “în silogismul practic”. Însă, mai ales în epoca modernă diferiți filozofi, precum Descartes, Kant, Schopenhauer, Nietzsche și William James, dau o mare însemnătate voinței și anume libertății de voință. Potrivit lui Sokratis Ghíkas, voluntarismul susține că “voința constituie esența personalității umane, cel mai puternic element al ei, pentru că direcționează acțiunea individului. Capacitatea de înțelegere și sentimentul vin pe planul al doilea”. Voluntarismul psihologic a fost dezvoltat de Wundt, potrivit căruia voința aspiră să împlinească scopurile pe care le alege înțelegerea, iar sentimentul fie motivează voința, fie devine o piedică în efortul voinței. La rândul lui, Schopenhauer a susținut “voluntarismul metafizic”, potrivit căruia există “voința universală oarbă”, de vreme ce “toate în lume sunt direcționate de voința divină” și care [voință divină] “se află în spatele legilor naturale și biologice”. De asemenea, libertatea, potrivit filozofiei contemporane, este “posibilitatea omului sau a unui grup de a se autodetermina, de a nu fi supus constrângerii sau stăpânirii, de a se mișca după cum dorește, de a acționa, de a-și materializa scopurile la care aspiră”. Kant vorbea despre “libertatea morală” ca posibilitate de alegere. Fichte a vorbit “despre libertatea nelimitată a omului, însă în final a considerat o asemenea libertate ca fiind însușirea lui Dumnezeu”. Sartre susținea că “libertatea constituie esența existenței umane”, ea nu poate fi oprită și “omul este condamnat la libertate”, de vreme ce “prin libertatea lui își creează sinele din nimic”. De asemenea, din punct de vedere psihologic libertatea “este absența conflictelor interioare, a complexelor, a ideilor obsesive și a obiceiurilor, a actelor compulsive și a tendințelor psihice compulsive”. Este vădit faptul că despre libertatea și voința individului sau a persoanei s-a vorbit cu deosebire în ultimii ani din perspectiva filozofiei, a existențialismului și a psihologiei, pentru că drepturile individuale au fost încălcate de diverse tipuri de putere.

Nimeni nu neagă valoarea libertății sociale a drepturilor individuale, în strânsă legătură cu îndatoririle individuale, și asta cu precădere în perioade în care cetățenii sunt supuși agresiunilor și constrângerilor. Problema apare însă atunci când teologii contemporani sunt influențați de aceste curente și încearcă să vadă persoana omului din perspectiva voinței libere și astfel deformează sau chiar pervertesc învățătura ortodoxă despre Dumnezeul Treimic, despre Hristos și despre om.

1. 2. Voința în teologia ortodoxă

Subiectul voinței a fost în mod repetat abordat în dezbaterile teologice începând din secolul al IV-lea și ulterior, când curentul filozofiei elene a pătruns în spațiul Bisericii, fapt pentru care Părinții au fost nevoiți să îi combată pe ereticii care foloseau filozofia greacă pentru a înțelege dogma Sfintei Treimi și dogma unirii celor două firi în Hristos. De două ori până acum au avut loc serioase dezbateri și s-au luat și hotărâri [sinodale].

Prima oară a fost în secolul al IV-lea și discuțiile teologice s-au concretizat în hotărârile Sinodului I Ecumenic. Atunci Părinții au răspuns la următoarea întrebare: Tatăl L-a născut pe Cuvântul din esența-ființa (ousía) Sa, și, prin urmare, Cuvântul este deoființă și necreat, sau Cuvântul a fost creat prin voința Tatălui, la fel ca întreaga creație și, prin urmare, Cuvântul este o creatură a Tatălui?

Formularea Sinodului I Ecumenic este limpede: “Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, adică este din esența-ființa (ousía) Tatălui”. Această formulare era îndreptată împotriva arienilor, care susțineau că Hristos “nu este de aceeași esență-ființă cu Tatăl”, ci este creatură și a fost creat în timp “străin de esența-ființa Tatălui și după fire stricăcios și schimbător”.

Hotărârile Sinodului II Ecumenic, în afară de adaosurile la Simbolul de Credință, au adus și o modificare a terminologiei, pentru că atunci s-a diferențiat terminologic ipostasul de esența-ființă, deși prin aceasta nu a avut loc o modificare a teologiei. În textul final nu mai există acel “adică din esența Tatălui”, căci este foarte limpede subînțeles; de altfel există și termenul “deoființă (omooúsios)”, și, oricum, Părinții învață că Fiul a fost născut de Tatăl din esența-ființa Lui și nu este o creatură a voinței Sale.

Tatăl este cauza nașterii Fiului și a purcederii Duhului Sfânt, dar, potrivit expresiei inspirate a Părintelui Ioannis Romanidis: “Tatăl Își împărtășește esența-ființa Fiului prin naștere și Sfântului Duh prin purcedere”. A doua oară a avut loc o dezbatere asupra voinței în secolul al VII-lea și anume cu privire la hristologie. Monoteliții spuneau că în Hristos există o singură voință. Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, și Sfântul Maxim Mărturisitorul învățau că voința și energia-lucrarea (enérgeia) sunt însușiri ale firii-naturii (phęsis) și, de vreme ce Hristos are două firi-naturi, are și două voințe, voința dumnezeiască și cea omenească.

Astfel, fiecare fire în Hristos vroia și lucra ale sale, dar în comuniune cu cealaltă fire, unite într-o Persoană a Dumnezeu Cuvântului. Sfântul Maxim Mărturisitorul, dezvoltând tema celor două voințe în Hristos va spune că [din punct de vedere logic] voința ar putea fi: a firii, a ipostasului sau împotriva firii. Dacă voința ar fi a ipostasului, ar însemna că Hristos ar avea “o voință diferită” de a Tatălui, de vreme ce voința ipostatică ar fi o însușire exclusiv a ipostasului.

Dacă voința ar fi împotriva firii, atunci s-ar dogmatiza degradarea celor două esențe-ființe [în Hristos], de vreme ce o voință împotriva firii ar distruge cele ce lucrează după fire. Prin urmare, voința este a firii, adică este o caracteristică a firii, nu este ipostatică, adică nu este însușire caracteristică a ipostasului.

Asupra acestui subiect a hotărât Sinodul VI Ecumenic, care, între altele a dogmatizat:

“Propovăduim de asemenea două voințe ale firilor și două energii-lucrări [care sunt] întru El [în chip] nedespărțit, neschimbat, neîmpărțit, neamestecat potrivit învățăturii Sfinților Părinți. Și două voințe ale firilor, nu una împotriva celeilalte, să nu fie!, așa cum au spus ereticii necredincioși, ci voința Lui omenească urmând și supunându-se voinței Lui dumnezeiești și atotputernice, iar nu împotrivindu-se sau luptând împotriva acesteia…”. Hristos are două voințe ale celor două firi într-o singură Persoană, iar aceste voințe firești nu își sunt ostile una alteia. Asta înseamnă că voința nu este însușire a persoanei, pentru că atunci Hristos ar avea o voință, ci este o însușire a firii-naturii (phęsis).

Last edited by esticul; 12.05.2019 at 08:52:32.
Reply With Quote