Nu degeaba spune par Boca ca sangele copilului avortat cere " cap de mama si de tata"...brrr, oricat ai fi de necredincios, nu stiu daca poti sa nu te infiori citind asta...
Sau poate ca nu ar trebui sa il citim daca nu suntem pregatiti...deoarece riscam a cadea in doua extreme: ori sa nu mai credem ( ca poate fi ceva adevarat), ori sa innebunim...( de frica, vinovatie, deznadejde...)
Mai mult decat atat, am inteles ca ar fi tot "din vina noastra" cand sarcinile se pierd spontan...nu neaparat ca n-am fi avut noi grija de sanatatea noastra, dar, poate Dumnezeu a considerat ca nu meritam sa avem copil, pt ca...cine stie c rau am facut sau eram pe cale sa facem, drept pt care se spune ca se canonisesc si pierderile involuntare
....( acum doctorii spun ca acestea ar putea f mai multe decat ne dam noi seama, s-arputea zamisli multi embrioni care sa nu reuseasca totusi sa se implanteze si sa se dezvolte, fara ca noi sa realizam acest lucru; acum ma gandesc ca asta se intampla si Dumnezeu o ingaduie, pentru ca nu e organismul nostru pregatit, sa o poata duce la bun sfarsit, nu cred ca ne poate " taxa" pentru ceea ce noi nu am stiut ...).
Dar oare ce se intampla insa cand o sarcina ne pune in pericol viata, e incompatibila cu supravietuirea mamei (si a fatului, implicit )? ( sarcinile extrauterine, eclampsia, ruptura prematura de placenta, etc...)
Care ar fi explicatia teologica, si ce ar mai putea face parintii in atare situatie?