Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adanca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubeste si pe cruce sau pana la cruce si se roaga pentru iertarea, mantuirea si a celor ce-L rastignesc. Iubire care ramine deci neschimbata, ca a Tatalui, care "rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi" (Matei V, 45); care ramine aceeasi in orice conditie, chiar cand e rastignita. Iubire care nu inceteaza nici chiar in moarte, pentru ca "iubirea e mai tare ca moartea". Este iubire a lui Dumnezeu, a unei constiinte nelimitate, libere si care se daruieste numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru ca nu are nevoie de nimic, asa cum numai Dumnezeu este si poate fi. Dar e si iubire umana descoperita prin om. Si de aceea aici, in acest "exemplar" divin-uman Hristos Iisus Domnul, a invins radical si definitiv egocentrismul, sursa pacatului, a raului. Aceasta o arata mai ales crucea.
Cunosteau si cei vechi iubirea, asa cum o cunoastem si multi dintre noi. Era vorba insa de iubirea-dorinta, eros; iubire care-si cauta o implinire dincolo de sine, in altul, si poarta prin aceasta, in ea si ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Pacatul nu e invins aici in radacina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: "Asa sa va iubiti unii pe alti, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan IV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. "Fiul omului, spune Iisus, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune: "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn" (I Petru II, 4). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic Arhiereul legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfantul Pavel: "Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi... ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul" (II Cor. V, 21). "Cu raniile Lui v-ati vindecat", adauga Sfantul Petru. Cum te-ar putea mantui, purifica, sfinti cineva, fiind el insusi sub pacat? Cum te-ai putea vindeca infuzandu-ti-se un sange bolnav? "Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?", se intreaba Apostolul, si tot el raspunde: "Multumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom. VII, 24, 25).
Fiul este trimis la "ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. Dealtfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii. "Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai" spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp: iubirea. Si prin ea se implineste si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Dupa cuvantul profetic al Psalmistului pe cruce: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Ps. 84, II).
|