Citat:
În prealabil postat de forever...
Referitor la afirmația că "Frica de moarte, și ea, îl face adesea pe om să caute o izbăvire în sexualitate", aceasta îmi arată o anumită ... inocență a autorului... eu nu m-aș fi gândit niciodată așa. Eu aș fi zis că la sexualitate ne conduc patimile, cel rău, lipsa atenției către ce ne spune Domnul, lipsa credinței în bucuriile netrecătoare și nestricăcioase... Iar frica de moarte, ne-ar putea face mai cuminți :-)
|
Afirmația se bazează pe observație și are legătură cu abordarea psihologică a relației, despre care au vorbit P&C și Cezar, și despre care ei pot să ne spună mai multe, respectiv dacă este sau nu corect ceea ce am spus.
Am abordat problema iubirii din două unghiuri: a omului firesc și a omului duhovnicesc. Evident că acea legătură între sexualitate și moarte îi aparține celui dintâi, care nu cunoaște izbăvirea de moarte prin Hristos, și o caută într-un mod să zicem natural, însă nu până la capăt, căci de regulă doar imită gestul de a da naștere unor vieți noi. Acest gest, însă, îl face să uite de moarte și de frica ei, pentru că îl coboară în animalitate, făcându-l mai mult natură și mai puțin conștiință.
În om coexistă o luptă între duh și trup, între conștiință și refuzul ei, pentru că ea dă... dureri de cap.
Fugim, adesea, de moarte, fără să fim conștienți de aceasta, căutând să conservăm cât mai mult viața aceasta. Nu fugim către Hristos, la care ajungem murind vieții. Refuzul morții trupului (al biosului, nu neapărat al morții fizice) este, totodată, refuzul Vieții celei adevărate.
Iar acest refuz îl manifestăm chiar și atunci când mergem la biserică, nu cu dorința de a gusta Viața cea veșnică (pe care o socotim un fel de prelungire, după moarte, a vieții actuale), ci ca să-L rugăm pe Dumnezeu ca, prin sfinții săi, să ne ocrotească această viață, să ne vindece de boli, să ne ajute la examene și la serviciu sau în familie.
Deși acestea, cum ne spune Biserica, nu sunt de condamnat, ba chiar sunt bune, după cum nici averea nu este condamnabilă în sine, totuși, adevărata Viață este altceva. Hristos le transcende și ne cheamă de dincolo de ele.
A iubi omenește înseamnă a nu iubi până la capăt, a iubi condiționat. De regulă, soția își iubește soțul pentru ceea ce îi oferă el, și invers. În momentul în care el încetează să mai ofere ceea ce ea are nevoie, și dragostea se stinge.
A iubi creștinește și, totodată, dumnezeiește, este altceva. Dragostea dumnezeiască nu cere nimic pentru sine, dând, în schimb, totul. O căsnicie care nu este întemeiată pe o astfel de iubire nu poate fi socotită creștină. Taina nu se realizează doar prin slujba făcută de preot în biserică, ci vine și din această dragoste pe care cei doi o trăiesc în Hristos. Dacă ei nu au o astfel de iubire, Hristos nu este între ei. Și dacă El nu este, nici taina nu este.