Citat:
În prealabil postat de Demetrius
Dumnezeu este Iubire, deci are esență în sine și nu depinde de nimic, ci toate depind de Iubirea Lui.
Nu pot face referire la altceva fiindcă numai Dumnezeu este Iubire; restul e vânare de vânt.
14. M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt.(Ecclesiastul1,14)
Îmi pare rău să vă contrazic, dar pe Pământ nu se vede că Dumnezeu este miezul oricărui aspect al realității.
Dumnezeu este Atotputernic fiindcă este plin de Iubire, iar Iubirea Lui se oferă necontenit fără să aștepte nimic în schimb: Iubire necondiționată; dacă ar aștepta ceva la schimb atunci n-ar mai fi Dumnezeu. Oferta lui veșnică de Iubire nu depinde de nici un răspuns și nu poate fi stăvilită; de aceea e Atotputernic.
Toate celelalte sunt inter-condiționate, Iubirea nu.
|
A afirma ca Dumnezeu este Iubire este corect.
Dar Dumnezeu este si Adevar si Persoana
Deci Iubirea este Adevar si Persoana simultan.
Iubirea Lui Dumnezeu este Neconditionata fiindca este Adevar.
Daca Iubirea are o esenta proprie, atunci putem afirma ca toate lucrurile care nu sunt Iubire adica "desertaciunile" au si ele o esenta proprie.
Deci realitatea ar fi segregata intre esente. Fara posibilitatea comunicarii intre partile sale.
Caci fiecare esenta este continuta in sine, suficienta siesi si independenta.
O esenta este indestructibila, nemodificabila. Daca o esenta se schimba, atunci nu este esenta.
A vedea lumea plina de esente, pure sau impure, este o viziune clasica, aflata pe o prima treapta cognitiva. Din punct de vedere conventional nu este gresit sa spunem ca exista esente.
Insa pentru a sonda esentele, sa vedem daca sunt intradevar esente avem nevoie de un instrument cognitiv mult mai puternic: abordarea apofatica bazata pe rationamente corecte.
Cand spunem ca Iubirea
nu are o esenta proprie, privind-O putem sa ne adancim in Ea la infinit. Ne asigura o miscare perpetua in Ea.
Daca spunem ca are o esenta, atunci mintea se va opri la “esenta”. Contemplatia se gripeaza intre privitor si esenta.
Apofatismul rezolva aceasta problema de finete, negand orice esenta, orice forma care apare mintii. Caci Dumnezeu este dincolo de toate esentele, intangibil, spunem “necunoscut in Fiinta Lui”. Daca spunem ca are o esenta, este ca si cum l-am “captura” intr-o “icoana”.