Citat:
În prealabil postat de ortodoxia_e_Adevarul
Psihologia (din limba greacă: psyché = suflet, logos = știință) este știința sufletului , care studiază comportamentul uman, inclusiv funcțiile și procesele mentale ca inteligența, memoria, percepția, precum și experiențele interioare și subiective cum sunt sentimentele, speranțele și motivarea, procese fie conștiente, fie inconștiente.
|
...:) Mulțumesc, colegule! Ai oferit o definiție bunicică, prin enumerarea unor componente ale obiectului de studiu al psihologiei (e drept și că enumerarea e oarecum la întâmplare); o definiție dintre multele altele care s-au tot dat până azi. Și adevărul e, să o spunem de pe acum, că psihologia încă își caută definiția, implicit identitatea.
Aș atrage atenția deocamdată asupra a două locuri din definiție:
a) zice că e știința sufletului; nu îmi e clar ce să înțelegem prin "suflet"! Să fie același "suflet" despre care vorbim în teologie?
b) de ce mentale și nu mintale?
P.S. Inteligența, speranțele, motivația - nu sunt procese psihice. Celelalte da, așa sunt considerate. Pentru ca o componentă a vieții psihice să fie un proces psihic, la rigoarea aceasta însemnă să aibă obligatoriu 3 însușiri: un conținut informațional propriu, specific; operații specifice, distincte, specializate pentru un anumit tip de prelucrare; un produs specific, inconfundabil cu al altui proces.
Aceste însușiri nu apar la primele 3 componente enumerate de mine mai sus. Inteligența este un construct de personalitate considerat aptitudine generală (un ansamblu de însușiri personale stabile, generale, unice pentru un om anume); speranța și motivația sunt conținuturi energetice cu rol dinamogen al vieții psihice, adică pun în mișcare sau opresc desfășurările procesuale, le potențează ori le aplatizează, avînd un rol de reglaj pentru procesele psihice și pentru actele comportamentale.
P.P.S. Prin comportament denumim tot ce poate fi observat și măsurat direct în activitatea unui om. Mișcarea unei mâini este, de pildă, un act comportamental.
Prin conduită subiectivă, însă, desemnăm ceea ce nu e observabil direct dar poate fi cunoscut prin efectele sale care se "obiectivează" în comportament. Nu pot observa acuratețea memoriei, dar pot să constat în ce măsură o deține careva, după ceea ce scrie sau spune sau face omul respectiv.