Fatarnicia este atributul care acopera cel mai bine notiunea de “
fariseism“, dincolo de toate celelalte conotatii ale acesteia (mandria, suficienta, indaratnicia, cautarea slavei de la oameni, rautatea, dispretul si judecarea celorlalti, meschinaria, fanatica robie fata de litera legii, etc.). Mai presus de orice, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea nici fata de sine, nici fata de ceilalti, afundarea si persistenta in minciuna (fata de sine in primul rand) sunt patimile cele mai grave si de capatai, care duc la orbirea si impietrirea totala a sufletului si care fac cu neputinta primirea lui Hristos cel Viu. Cuvintele Sale sunt ca un foc care este, parca, aruncat – cu durerea ultima, cu “disperarea” parinteasca a Celui care nu mai gaseste niciun alt mijloc sa-l salveze de la moarte pe cel iubit al sau – peste o rana atat de infectata, incat niciun alt leac nu mai este cu putinta, in afara cauterizarii pe viu. Rostirea adevarului dureros si ascuns este, parca, ultimul asalt prin care Dumnezeul Iubirii cauta sa dea o sansa si sa intoarca in al unsprezecelea ceas pe cel care, altminteri, si-a astupat de tot urechile si si-a acoperit ochii pentru Adevar si pentru Lumina, semnand pactul sinucigas cu Minciuna. Dintre toate patimile pe care le-a analizat si descris cu o mare patrundere, si Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov (a se vedea mai jos) atragea atentia in mod deosebit tot asupra fatarniciei, vazand in ea cea mai mare primejdie pentru mantuire, care ii poate paste pe crestini si pe monahi. De ce?
Pentru ca ea si nu alta este patima care L-a vandut si L-a rastignit pe Hristos (Iuda, fariseii) si tot ea este patima care il va caracteriza pe Antihrist, prin excelenta, ca si pe cei care-i sunt inainte-mergatori sau slujitori. Si inca de ce? virusul ei se gaseste azi peste tot in aer, spune Sfantul: “
este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare ușuratică“. De aceea, Sfantul ne indemna sa ne curatim de
orice urma a acestei patimi, de la cele mai mici si mai fine forme prin care ea se strecoara in noi, sa ne cercetam pe noi insine cu necrutatoare sinceritate si sa izgonim fara mila din noi orice falsitate, orice pui de sarpe tainuit in vreun cotlon al inimii,
bine deghizat de aparente si bine aparat de o multime de indreptatiri. Fatarnicia este asadar, inainte de toate si dincolo de orice alta descriere,
un duh strain, un duh viclean, pe care, primindu-l si lasandu-l sa-si faca mendrele in noi, nu facem decat sa intram, prin el, mai mult sau mai putin,”in rezonanta” cu insusi duhul lui Antihrist si, astfel, sa-l primim cu bratele deschise (cel putin duhul lui si pe slugile sale, daca nu inca si pe Antihrist insusi):
“ Trupul viază prin suflet; la fel printr-o activitate a sufletului plăcută lui Dumnezeu prinde viață comportamentul exterior. Fără suflet trupul nu este decât un cadavru; părăsit de el, începe să se descompună și să împrăștie un miros urât; la fel
un comportament pios exterior, dar care nu este însoțit de o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedește mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleșit de mândrie, de părerea de sine, de fățărnicie, de satisfacția omenească și de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat și de recunoscut. Ele se dezvoltă și se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viață spirituală.
[COLOR=#000080]
Omul care își admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la fățărnicie. Fățărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima și încrederea oamenilor[/COLOR]; ea îl întoarce pe călugăr de pe calea Crucii, ea îi asigură o situație pământească, omenească, foarte confortabilă.
Cum fățarnicul este atât de avantajat și vede, pe de o parte, câștigul pe care-l obține din practicile sale, iar pe de alta, ocările și persecuțiile pe care le îndură din partea lumii atleții lui Hristos, se va strădui din ce în ce mai mult să se distingă prin fățărnicie și complezență omenească.
Când se desăvârșește în fățărnicie, sfârșește prin a deveni unul dintre acei farisei care respectă litera legii – acea literă care ucide – și respinge duhul care dă viață. Cu toate că vorbește fără încetare despre Dumnezeu și despre virtute, fariseul este în același timp complet străin de Dumnezeu și de virtute: este gata – și este foarte pregătit pentru aceasta – să împlinească nu importă ce învoială, să recurgă la orice mijloace pentru a-si satisface amorul propriu.
Este firesc să aduni ceea ce ai semănat. Sufletul nu poate rămâne inactiv: dacă nu-l angajezi la o lucrare care-l orientează înspre Dumnezeu, va fi orientat inevitabil într-o altă direcție de către gândurile și sentimentele ce se nasc în el, își va agrava căderea și va amplifica minciuna și răul de care a fost atins.
Trebuie luate măsuri din timp pentru a nu deveni un fariseu și pentru a nu-ți pierde mântuirea și fericirea veșnică din pricina unei trecătoare bucurii pe care ți-o aduc avantajele pământești și laudele oamenilor.
Inima noastră este slabă: ea foarte ușor se poate lăsa antrenată de către un viciu ascuns sub o mască seducătoare. Cel care vrea să ia măsuri de precauție împotriva fățărniciei, să aibă grijă ca de la intrarea în mănăstire să se obișnuiască cu o lucrare corectă a sufletului”.)
“Teme-te de această fățărnicie, teme-te de fățărnicie,
în primul rând în tine însuți, apoi în ceilalți;
teme-te de aceea,
că este în spiritul timpului,
fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare ușuratică… Urmărește fățărnicia în tine însuți,
izgonește-o dinăuntrul tău;
ferește-te de gloatele molipsite de ea, care acționează voit sau inconștient în această direcție, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veșnice,
ascunzând sub masca sfințeniei un trai și un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor“. (apud:
IPS
[... ] Este si o “smerita-cugetare”
dupa bunul plac al omului pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.