Imi place cum ai pus problema, astfel de intrebari si chestiuni ma intriga si pe mine. Chiar saptamana trecuta Arhimandritul manastirii pe care o frecventez eu povestea despre relatia parinte-copil in situatia in care cel din urma alege calea calugariei si ca Dumnezeu ne iarta daca alegem aceasta cale si nu suntem alaturi de parintii nostri atunci cand ei sunt pe patul de moarte. Dar eu ma intreb, fie ca ai 20 de ani, 40 sau 60 oare nu ramai cu suferinta aceasta in suflet pentru tot restul vietii? Eu zic ca da! Hai ca restul mai merge, duci o viata simpla, esti simplu. Iubesc oamenii simpli. In ceea ce priveste singuratatea am si gasit un articol, nu precize sursa pentru ca, contine si articole usor defaimatoare:

Calugarii ortodocsi fac depresii si nevroze din cauza vietii austere din manastire

Printre pacientii mai neobisnuiti ai Spitalului Socola se regasesc fetele bisericesti. Austeritatea din manastiri sau conflictele cu enoriasii ii aduc pe calugari si preoti la psihiatru. Clericii sunt totodata si printre cei mai disciplinati pacienti.
Numerosi calugari, preoti si calugarite din regiunea Moldovei ajung anual la Spitalul de Psihiatrie din cauza depresiei si a psihozelor. Medicii spun ca problemele care ii trimit in spital nu sunt legate de lipsa banilor, ci boala este determinata de singuratate, de izolare si de mediul strict in care acestia traiesc. "Majoritatea sunt diagnosticati cu tulburari depresive. Foarte multi se imbolnavesc in urma rigorii din manastiri, a mediului rece in care traiesc, a vietii in post si in rugaciuni. Pentru ei exista foarte putine perspective, iar singuratatea se face de nenumarate ori simtita", a declarat medicul psihiatru Ovidiu Alexinschi.

Doresc sa fac o paranteza, nu doar din regiunea Moldovei. In definitv stau si eu si ma gandesc de ce a lasat Dumnezeu iubirea daca nu este pentru toata lumea? Sau cum citeam zilele trecute la manastire pot sa vina fosti desfranati care regreta ce au facut s.a.m.d si nu poate sa vina un orfan spre exemplu? DE CE? Ma iertati dar nu pot sa imi imaginez o viata in care sa nu ai nevoie de nimic din ce este pamantesc. Cat despre faptul de a nu ne mai duce noi la manastiri, ar trebui sa ne gandim ca poate au si ei aceasta dorinta de a fi utili, de a face ceva pentru noi. Nu pot sa traiasca totusi rupti de lume. Adesea se spune ca ei se roaga pentru toata lumea, dar poate ca ar trebui sa ne rugam si noi pentru ei...