[roryta]

Am citit această povestire pe nerăsuflate, dintr-o ochire, fără ca măcar să clipesc. Mintea mea, prinsă în mreje, mi-a interzis ticul involuntar de a-mi uni pleoapele de sus cu cele de jos, precum a interzis regizorul Franco Zeffirelli lui Robert Powell atunci când a interpretat rolul magistral în filmul Iisus din Nazareth, în 1977.

Cocalarii, aşa-numiţii “pierde-vară”, “coate-goale”, “târâie-brâu” sau “suflă-n vânt”, sunt o specie dăunătoare sănătăţii sociale. Ei angrenează, în mecanismul lor, tot ce-i slab, lipsit de tărie morală, te fac sclavul lor şi trebuie să-i suporţi, să-i vezi şi să-i auzi, indiferent dacă vrei sau nu. Ei nu au niciun Dumnezeu, pentru că ei înşişi se consideră mici zei, nu au niciun fel ghid al bunelor moravuri şi chiar dacă ar avea, nu ar ţine cont, pentru că ei fac legile lor şi universul tot se învârte în jurul propriei bande.

Întâmplarea de mai sus este menită să lase cititorul fără grai, prin însăşi bizareria ei. Ceva ieşit din comun, care te lasă ca la dentist, care-ţi strecoară în suflet speranţa că niciodată nu e prea târziu, că nicicând întoarcerea pe drumul cel drept nu este tardivă. Mădălin este un fenomen atipic şi, cel mai probabil, dacă nu ar fi avut acea viziune a Fecioarei Maria, şi astăzi ar fi făcut ceea ce ştia dintotdeauna: să fie un mic “zeu” în mahalaua sa, mai mult de temut decât respectat, pentru că acel aşa-zis “respect” a fost câştigat printr-o violenţă, pe cât de agresivă, pe atât de penetrantă în rândurile celor mai slabi ca el.

Aspectul pozitiv al acestui eveniment se remarcă prin faptul că el ia calea celor sfinte, că are puterea de a se lepăda de rău şi de a îmbrăţişa opusul, credinţa în noţiunile şi pildele eclesiologice, că, asemeni unui burete complet deshidratat, el absoarbe cu aviditate binele, epuizându-şi viaţa pământeană într-o satisfacţie cu sine, o mulţumire fără margini ce-l poartă chiar dincolo de lumea materială, într-o zonă mai puţin accesibilă muritorilor de rând: adevărata pietate.

Cred că fiecare din noi ar trebui, mai devreme sau mai târziu, nu să cădem dintr-o extremă în alta, aşa cum a făcut Mădălin, dar măcar să încercăm a curma negativismul din noi, să încercăm să ne înăbuşim pornirile arţăgoase şi reflexele egocentrice, să ne ascultăm mintea şi inima prin prisma instinctelor favorabile pentru trup, dar mai ales pentru suflet, căci nu ştim şi nu vom şti niciodată cât va dura existenţa noastră atât de efemeră pe tărâmul palpabil al Creatorului.

O parabolă infinit instructivă şi mă tem că dv., stimate domnule Bruno Ştefan, în dorinţa dv. de a scrie ceva pozitiv, cei înceţoşati la minte au vrut să înţeleagă exact contrariul. Păcat!
Comentariile v-au făcut să vă retrageţi în cochilia dv., ceea ce nu-i tocmai un lucru demn, deşi vă înţeleg în totalitate.

Se întâmplă de multe ori ca cei care vor să facă ceva bun pentru cei din jurul lor, în loc să primească aprecieri şi îndemnuri pozitive, să fie huliţi, să se arunce cu pietre în ei, ba mai mult, să fie marginalizaţi şi luaţi în bătaie de joc.

Domnule Bruno Ştefan, nu vă pierdeţi speranţa, fiindcă lumea asta în care trăim, deşi este asemeni junglei, mai există şi oameni adevăraţi, oameni care sunt vrednici de a înţelege că dincolo de cuvinte se ascunde o personalitate puternică şi un caracter integru. Mergeţi mai departe, indifferent dacă povestea de mai sus este reală sau nu, indiferent dacă pietrele aruncate v-au lovit sau nu. Capul sus şi privirea înainte!

Mult succes vă doresc!


Cât priveşte reacţia unora din acest decor, e incredibil ceea ce citesc. Am avut senzaţia că nici nu sunt pe un forum..."creştin ortodox", ci la uşa cortului.