[Ioan_Cezar]

Mama obişnuia să ne spună seara la culcare câte o poveste, apoi făceam rugăciunea. Unele poveşti erau creştine, iar când se apropia iarna ne povestea şi despre Sfântul Nicolae, ce citise prin cărţi dar şi ce ştia din lumea satului...
Am avut până să merg la şcoală două piedici legate de Sfântul Nicolae şi de Naşterea Pruncului.
În legătură cu Naşterea, repetam mereu întrebarea: "de ce îi zice iesle?" Nu îmi plăcea cuvântul, la noi se zicea grajd, nu iesle. Nici staul, cuvânt oferit de tata, nu îmi plăcea - suna dur, urîcios, întunecat. Eu vroiam să se spună grajd, mai ales că la grajduri, în spatele satului noi ne jucam mereu, era locul de joacă preferat pentru că puteam merge la cai (iar mai târziu aveam să îi "furăm", noaptea (după ce se culcau paznicii beţi turtă), ca să călărim pe câmpurile de lucernă, sub luna plină...). Îmi plăcea imaginea unui prunc născut în grajd, acolo era cald iarna, animalele erau foarte atractive pentru mine, trăiam emoţii foarte vii de curiozitate, teamă şi dorinţa de a mă apropia ca să le mângâi... Îmi închipuiam că şi Pruncului îi plăcea un astfel de loc, cu totul deosebit... Deci nu prea pricepeam ce era aşa de nepotrivit că Domnul se născuse în grajd, că doar acolo îmi plăcea şi mie să mă joc... Nu ştiu cum am depăşit, peste ani, acest mic impas legat de povestea începutului de iarnă. Cred că m-am obişnuit pur şi simplu cu termenul...
Cu Sfântul Nicolae am avut probleme din pricina ... nasului. Pe pereţii bisericii era pictat în tindă atât în interior cât şi afară. Odată, uitîndu-mă de afară la Sfântul, am remarcat că avea ..nasul rupt. Aşa se vedea de jos, de unde priveam eu. Îmi amintesc că îi tot ziceam mamei, de câte ori treceam pe la biserică (spre cimitir) că Sfântul e urât, pentru că are nasul rupt. mama îmi explica mereu că pictura era veche şi că probabil căzuse un pic din vopsea ori tencuială... Dar eu tot nu puteam să trec peste impresia neplăcută că Sfântul are nasul rupt şi mă întrebam cum vine asta şi de ce. Într-o zi însă, uitîndu-mă mai atent, mai stăruitor, am descoperit că de fapt peretele nu era deteriorat ci că, prin nu ştiu ce întâmplare, peste faţa Sfântului se lipise o ...frunză. Cum de rămăsese acolo atâta amar de vreme şi cum de nimeni nu o dăduse jos nu puteam pricepe. Foarte bucuros de descoperire, m-am hotărât să dau eu frunza jos şi am chemat un prieten să facem scara şi să mă urc pe umerii lu ca să iau frunza care credeam că pătrunsese în perete, cumva. Dar nu ajungeam la frunză, era prea sus, aşa că am hotărât să luăm un băţ şi să dăm frunza jos. Aşa se face că după ceva vreme am adus o beldie şi am început să curăţăm cu ea nasul Sfântului... Din nenorocire însă frunza nu se dezlipea şi, ca să fie totul spre nenorocul nostru ne-a văzut un sătean care avea drum prin cimitir tocmai atunci şi, fireşte, a urmat ce urmează de obicei când un copil scrijeleşte cu băţul pictura de pe pereţii unei biserici...
Acasă nu am încasat cum mă aşteptam vreo pedeapsă, tata a avut inspiraţia ca mai întâi să mă asculte şi, când a priceput tărăşenia, s-a amuzat foarte tare... Parcă îi aud şi acum hohotele de râs. Dar mama a interpretat scena ca pe o mare necuviinţă şi m-a asigurat că în anul acela nu voi mai primi nici un cadou de la Moş Niculae, ba chiar că e posibil ca niciodată să nu mai fiu apărat de Ocrotitorul copiilor... Din fericire, Sfântul a fost mai îngăduitor decât mama şi am primit mereu, inclusiv în acel an, cadouri... Până anul trecut, inclusiv, precum sper că voi primi şi anul acesta...:)