[Pelerinul]

Poetul din gara Sinaia

Il cheama Nicolae Zidaru si traieste in strada. De la varsta de trei ani, viata lui e un nesfarsit calvar. Si totusi, sufletul lui a ramas neatins. A scris caiete intregi de poezii, multe dintre ele fiind publicate intr-o revista locala. La 32 de ani, Nicolae e in stare sa ofere oricui adevarate lectii despre viata, iubire, iertare, toleranta si credinta

Viata pe strada. O prada

Sta in genunchi si cauta aprig, de parca-si cauta sinele. Scormoneste tot locul, randuri intregi de toale murdare, paturi rupte, saltele slinoase, pe toate le da cu disperare la o parte. Nu, nu e acolo. Rasufla greu si transpira. Acolo trebuia sa fie! Fix in locul ala l-a pus asta-noapte, inainte de somn. "Daca mi l-a furat cineva, fac moarte de om!". Injura taios, printre dinti, cautand mai departe, incovoiat, in genunchi. "Mama lor de nemernici! Atata mai aveam si io. Nenorocitii dracului!". Aud cum scuipa vorbele astea si-l vad cum umbla aproape taras, ca un caine turbat.
Nu-i mare scofala, taras si-a dus mereu traiul. Doar ca atata alinare mai avea, bietul de el, obiectul ala atat de navalnic dorit. "Nu se poate, trebuie sa-l gasesc, aici l-am pus. Nu-i noapte sa nu umblu la el". Scormoneste adanc, bolborosind intruna blesteme. Apoi, deodata se-opreste chicotind. Se ridica cu un chip luminos. Scoate mana din gaura din perete si-mi intinde un caiet verzui, cu coperti lipicioase. Glasul nu-i mai tremura. E din nou el, Nicolae Zidaru, omul strazii, baiatul aruncat de parinti la gunoi acum 28 de ani. E din nou el, Poetul din gara Sinaia, visator si singur pe lume. Cu acelasi licar ascuns in privirea lui aspra si banuitoare. Cu acelasi suras obosit de-atata dor si speranta sufocata. Cu-aceeasi vorba sfioasa si rabdatoare. Deschid caietul la prima pagina. Poeme. Viata pe strada, o prada. Scris ordonat, fara stersaturi. Adica sincer, dintr-o bucata. "Am scris aici toata povestea vietii mele. Daca nu scriam toate astea, muream demult". Il vad, in sfarsit, zambind cu tot chipul, cum foarte rar i se intampla. Aici, in caietul asta murdar, se ascunde unicul leac al vietii lui de cosmar. Aici, in paginile astea sifonate, se scurge tot sangele lui. Aici a gasit dulce adapost pentru sinele lui. Ore in sir sta ghemuit si scrie. Versuri stangace, povesti naive, ganduri colturoase, fraze gafaite, strigate sacadate. De ani de zile, omul asta ghebos si murdar, pierdut in mizeria strazii, rescrie fara sa vrea, cu vorbele lui primitive, toata filosofia lumii. Aici, in caietul asta unsuros, stau ascunse, in versuri aspre, salbatice, toate metaforele omenirii. "Urc in zadar, sunt mic cat un graunte/ viata e vesnic chin, fara de capat munte." Nu suna oare asta a Mitul lui Sisif? Sau "Cand m-am nascut, casuta mea s-a naruit/ si am ramas pe strada ratacind/ singur mereu, poeme lungi scriind". Nu-i aici oare ceva din "Zi de toamna" a lui Rilke?". Nicolae sta in fata mea si asteapta cu nesat impresii. Un zambet sugubat ii lumineaza din nou tot chipul.
Poetul din gara Sinaia

In "usa" locuintei

"Am inceput sa scriu si o piesa de teatru. E vorba tot despre noi, oamenii strazii. P-asta nu ti-o dau s-o citesti. Poate peste cateva luni, cand o fi gata". Ma asez pe o bucata de scandura si redeschid caietul la prima pagina. Undeva, sus, cu majuscule, titlul: "Viata pe strada, o prada". Apoi, un lant lung de versuri scurte, scrise apasat, cu nerv, pe nerasuflate. La subsolul paginii, numele, Nicolae Zidaru, scris citet, si data, 24 decembrie 1997. Avea 19 ani. Era Ajun de Craciun, noaptea, tarziu. Toata seara ratacise zgribulit pe strazi, furisandu-se pe sub ferestre, sa vada de aproape brazii impodobiti. A umblat mult, pana la marginea orasului. Pretutindeni pluteau in aer arome de cozonac si friptura. Era lihnit, nu mancase nimic toata ziua. Avea la el, in buzunar, un pachet cu niste felii de salam si-o bucata de paine uscata. Le pastra pentru mai tarziu, inainte de culcare. Nu prea putea sa adoarma nemancat. Trebuia sa inghita ceva, macar un colt de paine. Altfel l-ar fi chinuit toata noaptea stomacul. Acum insa, cu toate aromele astea... N-a fost chip sa reziste. S-a asezat pe o banca si a hapait tot, pana la ultima sfarama. A pornit apoi mai departe, aiurea, pe strazi. Undeva, pe Calea Codrului, dintr-o casa mare, din lemn, se auzeau niste voci de copii. Rasunau in toata valea, asa, ca un clinchet de clopotei. Nicolae a sarit gardul si s-a furisat sub fereastra. Vreo opt, noua mogaldete ii tot dadeau tematori tarcoale lui Mos Craciun. Spuneau mai intai o poezie, se apropiau pe rand de el, luau punga cu cadouri si-apoi, cand sa atinga mana intinsa a mosului, o zbugheau iute in bratele mamei. Ce rasete, ce harmalaie! Au urmat cantece, "Mos Craciun", "O brad frumos!". Cantau mai mult parintii. Micutii erau deja dusi in lumea lor cu jucarii. Pentru Nicolae, totul era ca un vis. Era parca si el acolo, printre copiii aia. Se zbenguia cu ei, se bucura si el de jucarii. Apoi, cantecele alea atat de dulci il inaltau parca la cer. Plutea asa, usor, printre stele, zambind fericit, si-apoi plangand in hohote, in vreme ce zeci de ingeri roiau in jurul lui, alinandu-i obrajii cu aripile lor diafane. Incet, incet, cantecele alea atat de dulci s-au stins parca pe nesimtite, ca intr-un ecou lung si misterios. Cerul ala instelat, cu ceata lui de ingeri, s-a stins si el, usor, intr-o bezna cumplita. De undeva, de departe, venea un sunet ciudat, ca un tiuit taios si amenintator. Tot mai aproape si tot mai ascutit, ca un pumnal care-ti strapunge urechea. Dupa atata dezmierdare, Nicolae trecuse pragul unui groaznic cosmar. Statea asa, neputincios, lungit pe-o parte, cu trupul chircit si bratele incolacite in jurul capului, asteptandu-si parca sfarsitul. Auzea vuietul ala cum vine peste el si parca vedea deasupra lui un balaur gata sa-i sfarame oasele. Apoi, brusc, de-atata spaima, a deschis larg ochii. Si-a pipait pieptul, picioarele, si-a plimbat primprejur privirea speriata si-apoi gata, a rasuflat linistit. Statea la fel, lungit si cu trupul chircit, pe o banca murdara din sala de asteptare. Acolo, in gara Sinaia, locul unde dormea noapte de noapte. Atipise de vreun ceas, dar suieratul unui tren, adica vuietul ala ingrozitor, nu l-a lasat sa adoarma de-a binelea. S-a ridicat buimac, a scos din buzunar un pix si-apoi, dintr-o punga, un caiet verzui, nou-nout, primit cadou de la florareasa din gara. Fara sa stea pe ganduri, a pus pixul pe prima pagina si cu o furie navalnica, a inceput sa scrie. "Scriu acest poem/ de viata ma tem/ Povestile mele/ ca visele rele/ Timpul il aud/ si ma lasa surd/ Urla, ma-mpresoara/ ca un tren in gara/ timpul vine, vine/ val negru pe sine/ balaur urland/ pe nari fumegand/ vine, ma-nfioara/ eu stau mic in gara/ el vine si urla/ si n-am nici o turla/ macar o icoana/ leac dulce la rana./ Vine, ma strapunge/ sangele imi curge/ vine, ma zdrobeste/ nimeni nu-l opreste/ si ma ia cu el/ taras prin tunel/ imi intorc privirea/ si vad amintirea/ poza veche, arsa/ undeva, o casa/ departe, departe/ un hau ne desparte/ iara eu, in gara/ cu privire-amara/ singur, asteptand/ timpul fumegand/ iar in asteptare/ dintr-o disperare/ scriu acest poem/ de viata ma tem". Era prima lui poezie.
Poetul din gara Sinaia

Camera de scris

Scrisa dintr-o bucata, pe nerasuflate. El, neica nimeni, boschetarul din gara Sinaia, a reusit sa puna pe hartie niste versuri. Asa a inceput marea lui aventura. Ridic privirea din caietul verzui si-l vad zambind la fel de ghidus, cu tot chipul, asteptand sa-i spun ceva. "Da, e o poezie buna. Ai fost foarte sincer si curat cand ai scris-o". Rade alintat si sfios. Sta acolo, asezat peste boarfele lui murdare. De vreo doi ani, aici e culcusul lui de fiecare noapte. Intr-un fel de nisa a unei camere dintr-o vila parasita. O hardughie de casa aproape in ruina, pe care deocamdata n-o revendica nimeni. Nicolae vine aici numai noaptea, foarte tarziu, cand toti vecinii din zona dorm dusi. Sare o fereastra, trece printre schele si munti de moloz, urca niste trepte gata sa se prabuseasca si-apoi se culcuseste aici, in cotlonul asta ticsit cu toalele lui rupte si murdare. Sta singur, nu-i place sa se amestece cu ceilalti camarazi. A facut-o candva, demult, si s-a ales numai cu amaraciuni. De-atunci, traieste pe cont propriu. Singurul lui prieten a ramas poezia. Doar asa isi deschide sufletul si isi varsa amarul.
"Am fost aruncat in strada/ sunt un animal de prada/ scriu, cersesc si ma dor dintii/ si-as vrea sa-mi urasc parintii/ dar Dumnezeu nu ma lasa/ chiar daca nu am o casa/ scriu, cersesc, dorul ma doare/ dar de ura nu-s in stare". Aici, in caietul asta verzui si murdar, se afla toata povestea vietii lui de nimic. Scrisa sincer, numai pentru sufletul lui.