Mănăstirea este locul unde creștinul se încearcă pe sine ca aurul în cuptor. Nu e lucru puțin a viețui în mănăstire și a rămâne credincios până la sfârșit. Rasa și tunsoarea însă nu‑l fac pe monah, ci lepădarea omului lumesc și îmbrăcarea în cel duhovnicesc, precum și răstignirea desăvârșită a poftelor.
Spre deosebire de chemarea la apostolie: „Veniți după Mine...” (Matei IV, 19) sau chemarea obștească: „Veniți la Mine toți...” (Matei XI, 28), chemarea monahului este o inițiativă proprie, supunându‑se de bună voie vocației lăuntrice, potrivit recomandării Mântuitorului: „De voiește cineva să vină la Mine, să se lepede de sine...” (Matei XVI, 24).
De tăria hotărârii noului începător depinde sporul și urcușul spre îmbunătățire, căci „omul hotărăște și Dumnezeu orânduiește” (Urmarea lui Hristos), și de multă strădanie are nevoie cel ce voiește a spori în cele duhovnicești.
Prima virtute a monahului, care le chea*mă și pe celelalte, este ascultarea, ca treap*tă sigură care duce la desăvârșirea mult dorită.
Monahul va trebui să nu uite nicio clipă, în toată viața sa, căldura zelului, hotărârea și scopul ce l‑au determinat să intre în mănăstire. Totdeauna să fie preocupat de mijloacele care îl pot duce la desăvârșire, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu (Ioan XV, 5), prin lepădarea de omul lumesc și îmbrăcarea în cel duhovnicesc (Efeseni IV, 22– 24), deci prin răstignirea desăvârșită a patimilor.
Cel ce în mănăstire caută altceva, iar nu pe Dumnezeu și mântuirea sufletului său, nu va putea suporta ceea ce îi impune de la sine această viață, căci poarta ei „este strâmtă și îngustă... și puțini sunt cei ce o află” (Matei VII, 14).
|