[Decebal]

Deşi nu a pornit ca un sistem, politica papei faţă de Biserica răsăriteană s-a inspirat totuşi dintr-o idee centrală: aceea anume a subordonării riguroase a creştinătăţii răsăritene faţă de Roma. Aplicarea consecventă a acestei idei dominante a dat o remarcabilă coerenţă politicii papalităţii în problema capitală a reunirii bisericilor, în timpul pontificatului lui Inocenţiu III şi al succesorilor săi în scaunul papal în secolele XIII şi XIV.

În viziunea lui Inocenţiu III, trecerea Constantinopolului, centrul „schismei", sub control latin trebuia să atragă de la sine şi supunerea întregii Biserici răsăritene faţă de Roma. După acest eveniment perseverarea în schismă nu mai avea nici un sens, atît la centru cît şi la periferie; aşadar actul intrării Bizanţului sub dominaţia latinilor însemna pentru papă implicit şi readucerea celei de a doua Rome în obedienţa celei dintâi, de sub autoritatea căreia se sustrăsese prin păcatul schismei.

Iluzia papei Inocenţiu III avea însă să aibă viaţă scurtă. Rezistenţa îndîrjită a grecilor din teritoriile ocupate de latini faţă de efortul de latinizare, constituirea unor centre de rezistenţă politică greceşti salvate din dezastrul imperiului şi care au revendicat legitimitatea bizantină, preluînd şi moştenirea bisericii constantinopolitane, au silit progresiv papalitatea să ia atitudine faţă de aceste manifestări neaşteptate şi să încerce să anihileze rezistenţa. In confruntarea cu această realitate şi pe temeiul negocierilor anterioare dintre Roma şi Bizanţ, s-au fixat trăsăturile esenţiale ale politicii lui Inocenţiu III faţă de biserica bizantină şi de celelalte biserici răsăritene.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 50