[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Intrebare pentru domnii si doamnele credinciosi ortodocsi: ce parere aveti in raport de opinia domnului Paul Cocei, exprimata in cadrul articolului intitulat ,, Ortodoxia fara centru", publicat pe prima pagina a site-ului ?

Un articol pe gustul meu. Autorul focalizează discursul asupra lăcaşului firesc al credinţei: inima omului. Consonant cu "Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru."

Şi tocmai pentru a iniţia şi potenţa dinamica vieţii de credinţă, pentru a o actualiza şi concretiza, pentru a nu rătăci (şi răci!) inima şi duhul omului care e mereu înclinat spre înşelare - Domnul a instituit Biserica, a lăsat pe Mângâietorul, Duhul Adevărului să ne păstorească spre Acasă, a lăsat Scriptura şi Tradiţia - Apostoli, Episcopi, Preoţi, procesiuni şi slujbe, sărbători şi comuniuni creştine.
Bisericile noastre sunt lăcaşurile fizice, concrete, unde dobândim însuşirile neconcrete şi nepieritoare, acelea pe care le vom purta cu noi, în noi, la Marea Trecere şi mai departe...
Începînd cu Botezul şi terminînd cu slujba înmormântării suntem ajutaţi să devenim cetăţeni pentru totdeauna ai Împărăţiei. Lăsăm, după o trudă a fiecăruia, adeseori inexprimabilă, toate ale noastre efemere/deşarte şi ne prezentăm la "Poarta Oilor" cu tot ce am agonisit întru veşnicie. Ne ajută Harul lui Dumnezeu, lucrător în toate cele ale Bisericii.

Noi punem acum în surdină viaţa din lăcaşurile de cult? Dezechilibrăm raportul dintre credinţa subiectivă şi credinţa comună, împărtăşită în orice comunitate creştină?
Tocmai acest dezechilibru este morbul care îi face pe unii să spună "nu găsesc nimic frumos în asta", pe alţii să spună "am rugăciunea mea şi îmi e de ajuns", pe alţii să afirme "doar în biserică la slujbe se coboară şi lucrează harul" etc.
În realitate, cred eu şi să mă iertaţi de opinie, doar unitatea şi conlucrarea tuturor acestora coboară şi menţine lucrător în om şi între oameni harul Duhului Sfânt.

Frumos în bisericile noastre găsesc că e şi aceasta: credinţa mea se contopeşte cu credinţa comunităţii mele, credinţa comunităţii se contopeşte cu credinţa mea, iar în toate acestea credinţa omului se contopeşte cu credinţa lui Dumnezeu. Cel care nu intră în duhul credinţei comune rătăceşte. Ca şi acela care nu îşi lucrează, pierdut cumva în credinţa colectivă (care devine astfel ideologie, străină de mine, de sufletul meu de om individual) propria aşezare în credinţă. Fiecare e în felul lui părtaş la ceea ce e al tuturor şi al lui Dumnezeu.