În prealabil postat de Mihnea Dragomir
Eu observ că vă agățați de litera legii, care spune că nu poți da afară un om din cauza handicapului. OK. Dar, când aceeași lege spune mai încolo că poți să dai afară un om în probare fără un motiv anume, nu mai aplicați litera legii.
Deci, din punctul de vedere strict al literei legii, este sau nu este în drept angajatorul să rezilieze un astfel de contract, mai precis să nu accepte prelungirea lui (despre asta e vorba, nu ?)
Acum, să trecem la spiritul legii și la o judecare morală creștină a situației. Pentru aceasta, nu avem destule elemente necesare. Ceea ce ne lipsește este descrierea locului de muncă. Cu alte cuvinte, angajatul și-ar putea îneplini atribuțiile suferind de epilepsie ? În mod evident, nu poți accepta, pe motiv de nediscriminare, ca un surd să fie dirijor. Nici ca un orb să fie pilot de avion. De o problemă morală de acest tip m-am lovit în următoarea situație: ca medic al unei paciente care era polițistă comunitară, îi dădeam aviz periodic. Dar, am constatat că persoana respectivă suferă de o creștere progresivă a nervozității, ajungând, la un moment dat, ca legătura ei cu realitatea să fie discutabilă. Începuse să ia "niște medicamente de liniștire". Ce să fac, să-i scriu pe aviz "inapt pentru port de armă" ? Și-ar fi pierdut pâinea, de care depindea familia ei. Încurcat, am telefonat unui preot din provincie (preotul meu paroh nu era de găsit la telefon). A fost fără echivoc: "Nu îi scrie aptă. Scrie-i inaptă sau nu-i da actul !" "Bine, bine, padre, dar în primul caz își va pierde pâinea, în al doilea se va duce la alt doctor care p
obabil că, neobservând deteriorarea psihică progresivă, îi va da avizul". "Nu-ți fă probleme de conștiiță că își va pierde pâinea. Este o pâine la care nu are dreptul." mi-a răspuns părintele. "De aceea, dacă e inaptă, scrie inaptă. Nu este eroare morală nici să nu-i dai niciun fel de act. Dar să-i dai un act în baza căruia ar putea avea armă, este o eroare".
Acuma, nu toate situațiile sunt în alb și negru. E clar că un dirijor nu ar trebui să fie surd, așa cum e clar că o polițistă nu ar trebui să intre în crize de isterie pe măsură ce vorbește. Acestea sunt situații comparabile cu un scafandru care ar fi epileptic. Or, un epileptic care nu are voie, în principiu, nici să intre în piscină, nu poate fi scafandru. Dar dacă nu de scafandru e vorba, ci de, să zicem, a lucra la o bancă ? Aici începe zona gri, aici încep discuțiile. E adevărat, nu se prăbușește banca și nu moare nimeni dacă un salariat, în timp ce scrie un ordin de plată sau citește un dosar de credit, cade într-o criză de mare rău epileptic. Dar, ar fi de așteptat să se întâmple altceva: epilepsia este considerată un fel de nebunie, iar nebunia e considerată ceva dezumanizant. Desigur că nu este așa, dar asta este viziunea pe care o au mulți oameni. Între a merge la banca în care e epilepticul care din când în când cade și umple masa de salivă, și a merge la banca de alături unde nu se întâlnește așa ceva, e de așteptat ca mulți clienți să aleagă a doua variantă. Probabil că ceva de genul acesta a avut în vedere angajatorul, când a spus că "strică imaginea firmei". Acuma, dacă eu aș fi angajator și aș avea posibilitatea să pun un asemenea angajat în "back-office", departe de munca cu clienții, boala lui nu ar fi un impediment la angajare și aș găsi ceva foarte creștinesc să îl ajut, oferindu-i un asemenea post. Dar, dacă ar fi vorba de un angajat care a lucrat câteva luni doar pentru mine, după care bate cu pumnul în masă, mă amenință cu cremenalul și îmi vorbește despre drepturile lui mai mult decât despre îndatoririle lui, și eu aș privi o eventuală prelungire a contractului cu rezervă.
|